Cristina Crețu 
În prima zi de august, ne-am dus în club, unde era pista de alergare. Un colonel ne-a luat în primire:
– De astăzi, vom face pregătire pentru defilarea de 23 August! Nu vă cer nimic, dar vreau să văd doar un piept, o mână şi-un picior, ne-a zis colonelul cu o privire de vultur către coloana noastră, măsurându-ne.
Şi dă-i instrucţie! Mi se usca gâtul, broboane de sudoare îmi curgeau de pe tâmple, răbdam, răbdam, nimeni nu se plângea şi coloana înainta frumos, toţi privind într-o singură direcţie, închipuindu-ne că acolo se afla tribuna preşedintelui.
În noaptea de 22 august am dormit în clubul Dinamo. Dimineaţa, antrenoarea ne-a adus hainele pentru defilare: tricou alb, şort roşu cu trei dungi albe pe lateral, tenişi şi ciorapi albi. Am plecat în coloană pe străzile închise circulaţiei rutiere.
O mare de oameni se revărsase în oraş. Pancarte, steaguri, uniforme. Nici nu ştiam pe unde merg, îmi era teamă să nu mă pierd de coloana mea. Unii ne ziceau „Uuuu, câinii roşii”, recunoscându-ne echipamentul dinamovist. Eram nemâncată şi ştiu că am obosit. Defilarea noastră a ieşit bine, aşa cum ne ceruse colonelul. Un piept, o mână şi-un picior. Şi un stomac gol.
Sărbătoream şi împlinirea a 40 de ani de la ieşirea României din Axă, iar publicaţia „Scânteia” relata pe prima pagină în ediţia din 25 august 1984, două zile mai târziu :
„Într-o atmosfera de puternică însufleţire, de puternică mândrie patriotică pentru marile înfăptuiri ale prezentului nostru socialist şi de încredere în viitorul comunist al patriei, poporul român, strâns unit în jurul partidului, al secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a sărbătorit, joi, împlinirea a 40 de ani de la revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă, eveniment de însemnătate crucială pentru destinele ţării, care a deschis o eră nouă în istoria României, în dezvoltarea ei pe calea independenţei naţionale şi progresului social.”
Am ajuns cu greu acasă. Nu ştiam ce să fac mai întâi, să mănânc sau să dorm un somn lung şi să-mi odihnesc trupul, căruia îi încercasem multe limite.
În Herăstrău, s-a organizat Cupa a 40-a Aniversare la caiac-canoe. Am participat şi eu cu un caiac dublu, eu, în spate, că aveam forţă, şi în faţă, Carolina, o fată mai scundă, dar cu vână. Douăsprezece caiace stăteau aliniate, gata de start, pentru cursa de 500 m. I-am zis de la început să urmărească culoarul, să nu greşim numărul. Cineva a tras cu un pistol în aer. Am pornit. Braţele Carolinei erau o morişcă albă, de carne. Padela mea muşca din apă adânc. Când o ridicam, stropi grei săreau pe noi biciuindu-ne. Busturile ne erau uşor înclinate în faţă, rigide, doar braţele ni se mişcau în acelaşi ritm. Ceas. Am simţit că oboseşte, ea stabilea ritmul, dacă eu greşeam, ne răsturnam. I-am şuierat printre dinţi:
– Carolina, nu muri! Carolina, nu muri!
O şi rugam, îi şi porunceam. Am văzut numărul culoarului deasupra apei. Caiacul a spart bucata de oglindă a lacului şi am trecut. Moriştile s-au oprit, neputincioase. Locul al III-lea. Un timp, am stat cu umerii căzuţi, fără să ne spunem nimic, să ne revenim.
Carolina a îndreptat barca spre malul opus hangarului nostru, să ne luăm diplomele şi paharul cu discobolul, apoi ne-am dus spre hangar. A început să plouă. Jos, în barcă, duceam paharele, iar diploma am băgat-o în sân.
Ploua mărunt, era o ploaie de vară, scurtă şi repede, aşa cum este tinereţea.
(fragment din ,,O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)
