Cristina Crețu 
De câte ori mă întâlneam în sat cu fostul meu profesor de sport, domnul Mulţescu, îmi zicea:
– Eşti înaltă, Cristina, du-te să faci sport, e păcat să stai aşa…
– Ce sport mă sfătuiţi să practic?
– Să ştii că ar fi bun şi canotajul, ia să încerci, du-te în Bucureşti, acolo sunt multe cluburi, trebuie să găseşti ceva! Încearcă la cluburile mari.
Eram în aprilie, 17 aprilie 1984. În ziua aceea trebuia să încep ultimul trimestru al primului an de liceu în Alexandria, dar eu am venit cu mama în Bucureşti, ne-am dus în Herăstrău şi am luat la rând toate cluburile sportive: Triumf, Olimpia, Dinamo… Aveam anvergura braţelor bună, însă trebuia să fiu mai înaltă cu peste cinci centimetri pentru canotaj.
M-am oprit sub o salcie, tristă, şi m-am prelins în nelinişti. Mă gândeam că era mereu cineva în spatele meu, o umbră neagră, flămândă de lumină, capabilă să-mi şteargă chiar şi cel mai mic zâmbet. Porţile lumii erau mari şi grele, nu mi se deschideau uşor, mama ar fi trebuit când am venit pe lume, mai întâi să se roage şi să-mi alunge nenorocul.
Lângă hangarul Clubului Dinamo erau strânşi nişte sportivi. Râdeau şi aplaudau. Mama s-a dus şi a vorbit cu antrenoarea, doamna Elena Bodocan, şi mi-a făcut semn să mă apropii.
– Da, e bună pentru caiac, de mâine poate să vină aici, ştiţi, e ziua mea astăzi, hai să fac o faptă bună… Ne vedem mâine, mi-a zis ea şi mi-a zâmbit.
Frumoasă femeie antrenoarea, avea nişte ochi verzi şi curaţi ca două lumini de smaralde. M-am prins de lumina lor, fără teamă.
Locuiam la fratele meu, în Drumul Taberei. Seara, mă întorceam cu troleul, flămândă ca un lup şi, când ei ieşeau din bucătărie, mai îmi puneam puţină mâncare în farfurie, îmi era ruşine să mai cer, mă simţeam vlăguită trăgând de fiare şi alergând în jurul lacului zi de zi. Dacă nu soseam în treizeci de minute la hangar, eram pedepsiţi şi trebuia să executăm 300 de genuflexiuni.
Când alergam, admiram peisajul şi toate îmi treceau prin faţa ochilor ca-ntr-un film cu viteză mărită, păsări zburând, sălcii fără timp, insula ca o cetate a liniştii, valurile vaporaşelor, bărci tremurând la mal, fără ţipăt. Pe o porţiune de traseu, dincolo de apă, se zăreau câteva căsuţe de pescari, acoperite cu stuf, lotci întoarse, martori tăcuţi ai vremurilor de odinioară, în Muzeul Satului, ca într-o lume blândă.
Am stat o lună şi jumătate fără să merg la şcoală. Transferul meu se făcea după nişte aprobări ale Ministerului Sportului, respectiv, Ministerul Învăţământului. Întârzierea aceasta mă apăsa.
Într-o zi, antrenoarea mi-a dat vestea cea mare, puteam să mergem după dosar, aveam undă verde.
S-a dus mama, iar directorul liceului din Alexandria i-a zis:
– Mi-aţi luat copilul cel mai bun, aţi avut oameni…
– Da, tovarăşe, am avut, am avut! i-a răspuns mama.
Noul meu liceu era Liceul „23 August”. Departe, pe lângă Diham. Tăiam Bucureştiul în felii: Drumul Taberei-Piaţa Muncii-Universitate-Herăstrău-Universitate-Drumul Taberei.
Adormeam adesea pe scaunul troleibuzului, dacă venea vreun controlor, pur şi simplu trăgea de mine să mă trezească, să-i arăt biletul.
La 6.30 dimineaţa ieşeam pe uşă şi mă întorceam în jur de 9 seara, mâncam, îmi spălam echipamentul, lecţii, teme, iar la 12 noaptea puteam să pun, în sfârşit, capul pe pernă.
Antrenoarea a luat un buchet de flori pentru directoare, m-a luat de mână şi m-a dus la şcoală. Am fost repartizată la clasa Manuelei, colega mea de antrenament. Pe ea o ştiam şi l-am recunoscut pe Iulică, un prieten din copilărie. Bunicii lui erau vecinii mei la ţară. Iulică mi-a devenit coleg de bancă. Am luat caiete de la colegi şi m-am pus pe recuperat. Toţi profesorii mă pândeau, pentru că nu aveam note. M-am trezit şefa clasei, iar la sfârşitul anului am luat premiul întâi. Am primit un teanc de cărţi. M-am dus cu ele la antrenament. Ivan, antrenorul băieţilor, moţăia pe un scaun alb din plastic, în faţa hangarului. Colegii m-au aplaudat şi unii m-au bătut pe umăr. Se bucurau sincer pentru mine.
– Auzi, Creţule, mi-a zis antrenorul, tu n-ai venit pentru sport în Bucureşti, tu ai venit pentru carte, tată, nu s-a pomenit ca un sportiv să ia premiul întâi la şcoală. Ăştia abia trec anul, darămite să mai ia premiu!
– …
Nu am zis nimic, avea dreptate omul, îmi era teamă să-i răspund, ca nu cumva o mână nevăzută să mă ducă înapoi şi să-mi dărâme castelul visurilor mele.
Fratele meu m-a însoţit la un antrenament. Mergeam pe trotuar şi de pe carosabil mi se vântura prin faţa ochilor o sută de lei albastră, fâl-fâl, plutind spre mine. Tocmai trecuse o maşină.
– A..a..aa, am zis eu, cu degetul întins.
El a fost pe fază, s-a aplecat şi a luat-o. Şapte mâini, vine vorba, s-au aplecat şi ele s-o pigulească, dar în zadar. Mi-am cumpărat un pantalon scurt roşu, pe care am scris în urma acului ,,caiac”.
Făceam antrenamente zi de zi, alergam lacul, făceam circuite de forţă, împins-ramat cu haltera de 18 kg, abdomene, apoi ieşeam pe apă cu barca. Partea asta era cea mai frumoasă. Priveam vârful caiacului cum despica apa în două aripi de fluture lichid. Lumea se plimba liniştită, unii stăteau pe loc şi ne urmăreau lung cu privirea. Mă simţeam bine şi vedeam cum tot corpul mi se transforma, făcusem trapez, nu-mi mai puteam ţine braţele pe lângă corp, le ţineam un pic spre lateral şi făcusem ,,broaşte”.
Duminica mergeam la discotecă, la ţară. Când treceam, băieţii ziceau ,,Faceţi loc, caiac-canoe!” şi se dădeau într-o parte. Aveam nişte paşi anume când dansam, mai ales pe melodiile lui Modern Talking, mă învăţase colega mea, Roxana Cireş. Băieţii trăgeau de fete să le convingă să danseze vreun blues, eu dacă spuneam nu, aşa rămânea, nu mai insista nimeni. Filozofie simplă.
M-am încăierat într-o noapte. Mă condusese acasă un băiat, mai mare ca mine cu un an. Purta un tricou marinăresc, la fel ca prietenul prietenei mele. În întunericul acela, doar liniile albe se vedeau. Era un băiat finuţ, educat, mama sa era profesoară. Vorbeam numai despre şcoală şi dansam blues-uri. Mai târziu, am aflat că eram rude îndepărtate, aşa că ne-am văzut de treabă.
Pe vale, rezemat de gard, Ştiuca:
– Dă, bă, o ţigară! îi zice.
– Nu fumez, i-a răspuns prietenul meu.
Din sălcii, au sărit câţiva inşi şi au început să-l bată. Am apucat să-l prind de păr pe unul creţ şi l-am strâns. Auzeam cum îi vâjâiau pumnii în aer. Nu a putut să mă lovească, îl îndoisem bine.
Au plecat. L-am adus acasă pe amicul meu. Aveam apă la robinetul din curte. Noaptea dădeau drumul la apă. Castelul era undeva în C.A.P. S-a spălat de sânge. Mama i-a adus un prosop, apoi l-a scos prin spatele curţii. A coborât spre gârlă şi s-a dus la bunica lui.
Mama m-a întrebat:
– Spune-mi dacă te-a atins vreunul, că mă duc la Miliţie.
– Nu, mamă. Eu l-am ţinut pe Pacli, dar nu m-a atins.
– Ai cui au fost?
– Ştiuca a fost.
Dimineaţa, mama mi-a zis:
– Am fost la Ştiuca acasă şi am vorbit cu ta-su. L-am întrebat dacă Ştiuca are vreo bucurie la tine, dacă sunteţi prieteni cumva şi tu ai apărut cu altul şi de-aia l-au bătut. Mi-a zis că nu, şi m-a rugat să-i iertăm. L-au confundat, de-aia l-au bătut.
– Şi pe mine m-au confundat, mamă? Şi pe mine?
Niciodată n-am înţeles legile astea nescrise ale băieţilor.
(fragment din ,,O carte pentru primăvara mea”, Editura Eikon, 2017)
