Cristina Crețu 
Omul stătea așezat pe pat, cu palmele lipite de stinghia patului. Stătea în întuneric și se gândea. Nu zicea nimic. Prin fereastra înaltă încăpea luna plină. Afară, greierii cântau în iarbă. Se opreau. Ți se făcea urât de-atâta liniște. Două cuiburi de leandru puse în găleți vegheau prispa. Parfumul florilor se pierdea în noapte.
– O fi bine, Ioane?
– O fi.
– Și dacă n-o fi?
– Păi, tu n-ai învățat-o?
– Am învățat-o, dar mai știi?! Să nu mă bați, Ioane, să nu mă bați…
Greierii se opriseră. Pe drum trecea un om beat. Câinii îl simțiseră și-l lătrau ca pe urs.
– Dacă n-o fi bine, ce ne facem?
– Îi mai dăm un pogon…sau un cal.
– Îi mai dăm, ce să facem…
Omul stătea neclintit ca o statuie. Vorbea încet, cu pauze, ținând un oftat să nu iasă.
Era o noapte lungă de vară, cu o lună plină, ca un ochi mare, care vedea totul. Curând cântară cocoșii. Luna dispăruse dintre salcâmi. O geană roșie străbătea cerul. Lumini mișcătoare se apropiau de pe deal. Se auziră femei chiuind.
– Ieși, Ioane, că au venit cu rachiu’! Fata noastră a fost curată. Nu mai dăm calul, nu-l mai dăm, zise femeia aproape plângând de bucurie și porni în urma bărbatului, aranjându-și basmaua și respirând aerul bun.
