Cristina Crețu 
,,Nu mai are lumea tați!”, îmi zicea unul odată, pentru că tot am scris despre bietul tata. În primul rând, a fost tata. Două sentimente s-au împletit în sufletul meu: iubirea necondiționată și mila, deoarece tata, de la șapte ani, a rămas orfan de tată. Zicea: ,,Puteam să ies un om rău, să fac prostii, că nu am avut tată să mă învețe și pe mine: Vezi, așa e bine! Așa, nu! Dar m-am uitat și eu la alții, am ascultat de bătrâni și am ieșit ca toți oamenii, mi-am făcut casă, mi-am crescut cu femeia mea copiii, amândoi am ținut târla, cum se spune, am tras la o căruță.”
Îmi plăcea sinceritatea lui. Câți oameni sunt sinceri? Povestea: ,,M-am îmbătat odată, rău. M-au luat pe brațe colegii și m-au urcat în remorcă, să venim acasă. Ce zice unul de pe deal, al lui Păsărică? ,,De ce să mă lupt cu el până la femeia lui și să dau nas în nas cu ea, eu ce-i spun? Ea o să creadă că eu l-am îmbătat și ține pică pe mine. Mai bine îl iau acasă la mine și vedem noi la ziuă ce facem.”
,,M-am trezit pe pat, în hol. Geamuri multe, ca la noi. Eu am crezut că eram în patul meu.” ,,Ce faci, drace?”, îmi zice colegul. Cu tine ce e? Ce e cu tine, la ora asta, pe la mine?, îl iau eu la trei păzește. Apoi, când mi-arunc ochii mai bine, văd că nu sunt în patul meu și nici în casa mea nu sunt. Te rog să mă ierți, am fost beat, mi-am dat eu repede seama, am făcut urât?, am zis cu o juma’ de gură.”. ,,Nu, ai fost om cuminte. M-am liniștit. Femeia lui, în dimineața aia, a făcut două traiste, ne-a pus mâncare pentru amândoi și am plecat la fermă. A rămas să-i spună Argentinei mele că dormisem la ei, că ne afumaserăm un pic, dar am fost oameni”.
