Nea Ion se născuse în 1929. Era frumos la față, avea ochi albaștri, urechi mici, nas fin, piele întinsă pe obraz. Curat, dichisit, cu pălăria sau căciula de miel parfumată pe interior.
Vesel și cu un farmec aparte, nu te mai săturai să stai de vorbă cu el. Aducea el vorba de o snoavă sau o poveste trăită de cineva.
Nea Ion ținea cu regele. Păstra la adăpost o carte veche despre familia regală. Când citea din ea, citea cu evlavie, de parcă citea dintr-o carte cu sfinți.
Cunoștea multă lume, din toate satele, și nu se putea să nu găsească pereche pentru vreun băiat sau pentru o fată. „Ăștia sunt finii mei”, zicea. Dacă se potriveau, îl cinsteau, dacă nu, ziceau: „numai nea Ion să-mi poarte păcatele, că el a pus vorbă să te iau”.
Fusese paznic la culturile de pe câmp. O pușcă de vânătoare ZB veche îi atârna pe umăr, acoperită cu o husă verde. Avea grijă de ea ca de ochii din cap. El, pe bicicletă, și în urma lui câinii. Erau vrednici. Alergau câmpul ca săgeata, după iepuri.
-Uite, îl vezi p-ăsta? Prinde și pasărea din zbor.
Știa să prepare o ciulama bună de iepure de câmp, cu untură și făină, fiartă la foc de lemne. Haiducește. Vecinilor le spunea că gătește o gâscă, să nu mai știe lumea curioasă.
Iubise.
-Câte femei ai iubit, nea Ioane?
-Am avut, taică, mai mult cu una decât bătăliile lui Ștefan cel Mare. El a avut 47 de bătălii, iar eu am iubit 48 de muieri. Aia e treaba.
În timpul războiului, trăise cu una Voica, bogată. Se auzise că îi murise bărbatul pe front. La sfârșitul războiului, după câțiva ani, i s-a întors omul acasă. Tânărul Ion s-a retras: „Ce să fac, neică, a înviat mortu’, ce era să fac?!”
Se lua de câte un băiat :
–Măi, Marine, țuculine,
Mai ții capra de la mine ?
Am vândut-o la doi hoți
Pe-o pereche de chiloți,
Prinde-o și tu, dacă poți…
Unei fete, tânără nevastă:
-Ce face soacră-ta? Fir-ar ciorapii ei ai naibii!
-Doarme. O doare capul.
-Eu știu de ce o doare capul, taică, știu de focul cui o doare…
Nevasta lui fusese și ea frumoasă în tinerețe, curtată de mulți flăcăi din sat.
-De ce l-ai luat pe Ion, Anico? o întreba vreo femeie, când discutau și își mai aminteau de timpurile când umblau cu flori în păr.
-Arde-l-ar focul, era frumos, de-aia l-am luat, era frumos…
Nu intra în bodegă, zicea „dacă intru în cârciumă, se dărâmă cârciuma pe mine…”
Murea un om. Cineva îi spunea.
-A murit cutare, nea Ioane!
-Să fie sănătos, taică, să fie sănătos! venea răspunsul său invariabil.
La biserică, nu mergea. Spunea că Dumnezeu e peste tot, în casă, în curte, pe uliță, pe câmp, în pădure, în apă, în tării, numai să crezi. „Numai să crezi, taică!”
Cristina Crețu 24.02.2019
Numai să crezi, taică!
