Cristina Crețu 
M-am născut iarna. Curând vine ziua mea. Mama îmi spunea că, atunci când m-a adus de la maternitate, ninsese. Un frate spărgea lemne. Când a văzut-o pe mama cu mine la piept, a aruncat cât colo toporul și a alergat devale, nu prea erau garduri, mergeai de-a dreptul, salcâmii erau hotarul. „Sora meaaaa!”, a strigat el. El mă voise băiat, că pentru fete fluierau flăcăii peste uluci, când se făceau mari. Fratele mare făcea o cruce cu mâna pe burta mamei zicând: „Să dea Dumnezeu să fie fată!”.
Și Dumnezeu a vrut să fiu fată.
Ceea ce vă povestesc acum știu de la mama. De-a lungul timpului, în cei treizeci de ani cât am avut mamă, am tot auzit-o repetând acestea și, drept să vă spun, îmi plăcea să știu cât mai multe lucruri despre nașterea mea, ca să-mi înțeleg rostul. Nu te întrebi de ce ai venit pe pământ într-o anumită familie? Te întrebi. Te întrebi pe tot parcursul vieții…
Tata nu era acasă. nu venise de la fermă. Se repezise la maternitate într-o zi. Mama și peste ani își amintea cu regret: „ I-am zis de la obraz: Bine, Mitule, nu ai putut să vii și tu cu un pui fript, tu mi-ai adus eugenii?”
Eugenii îi adusese tata.
Fără nicio ecografie, mama știuse că va naște o fată. Se rugase mult la icoane. Voia și ea o fată, să o îngrijească la bătrânețe, atunci când nu va mai putea. Avea la ea finet roz, ac și ață, forfecuță. În prima noapte, doctorul Subțirelu m-a lăsat în salon. Mama nu a dormit. Mi-a croit o măntuță și o tichie. Le-a cusut și mi-a vorbit. „Când te mai văd eu mare?”
Acasă, seara, m-au pus lângă sobă și m-au acoperit cu o broboadă. Mama s-a ascuns. Tata a intrat și nici n-a băgat de seamă de existența mea. Vorbeau. Apoi, am început să plâng, să scâncesc. „Bată-te norocul, ai venit la noi!”, a zis bunul meu tată.
Și am rămas cât să cresc și într-o zi am plecat să văd lumea mare.
