Noaptea când m-am simțit un om singur

Nu mai țin minte anul, să fi fost 2011, parcă. Era seara Anului Nou și eu eram în Shanghai. Chinezii nu sărbătoreau, ei petrec în februarie trecerea în noul an.

Cu o zi înainte, ne întâlniserăm cu agentul nostru și cu domnul Zhang, căruia șeful meu îi datora o sumă măricică. În momentul în care să coborâm la ei, în lounge, naiba m-a pus să-i amintesc șefului că mi-a promis un comision, dacă se încheia noua afacere pentru care veniserăm. În loc să-mi zică „Da, sigur, vorbim, e vreme”, cum mă așteptam, l-am văzut pe șeful zbârlindu-se, adică avea zbârlită coronița de păr din jurul cheliei, mai clar. Și-a tras două palme pe cap și mi-a zis: „Vai! A plecat din capul meu ce trebuie să vorbesc jos cu oamenii! Vai! Vai!”

Ne-am îndreptat spre lift fără să ne mai vorbim. Devenisem dintr-odată un om care se întreba cine este. Șeful avea grijă să mă facă să simt că sunt un simplu sclav, cum s-ar spune, la firma lui. Mă întrebam dacă merita să mai traduc, eu îi deschisesem toate ușile în China, îmi venea să-l las baltă în acel oraș mare, să-mi iau geanta și să plec.

Ne-am așezat. O fată drăguță a venit cu un clondir de sticlă în care pluteau petale de crizanteme. Din când în când, ușor, ca o umbră, se apropia și umplea clondirul cu apă fierbinte. Afară era frig și deasupra blocurilor înalte zâmbea un soare cu dinți.

După ce ne-am încălzit bând ceai și după ce am schimbat câteva amabilități, am trecut la discuții serioase.

Tom, agentul nostru, era limba domnului Zhang, iar eu, limba șefului meu. Domnul Zhang era un bărbat slab și mi s-a părut haios cu gestul lui de a-mi arunca o țigară peste masă, un gest des întâlnit între prieteni, în China. Parcă îmi spunea: „Catch!”.

S-a pus problema banilor. Șeful îndruga verzi și uscate, nici nu înțelegeam bine, ideea era că plătise suma, dar nu avea un document încă, adică o gogoașă. 

Am tras aer în piept și l-am rugat pe Tom să traducă: „Tom, știi cum e în afaceri, acum ai bani, iar mâine nu ai. Dacă ai, nu îi ții în buzunar. Banii circulă. Șeful meu nu are banii în clipa de față, am adăugat eu cu sinceritate. Ideea e să obținem un nou termen, dacă se poate.” În tot timpul acesta, domnul Zhang nu-și dezlipise privirea de pe fața mea. Apoi, după ce Tom i-a tradus, vorbea arătând din când în când spre mine cu mâna lui subțire. Agentul nostru, râzând, mi-a zis că domnul Zhang e de acord să ne păsuiască încă o lună de zile și a spus că totul e pentru mine, deoarece sunt un om sincer. Omul mă citise ca pe o carte. Șeful a răsuflat și și-a întins picioarele sub masă. Nu am putut să mai rabd în mine și i-am zis: „Vezi, asta e valoarea mea, sunt un om sincer”. Nu a zis nimic, dar în momentul când a sorbit din ceai, își rotea ochii de parcă se gândea la ceva important sau pur și simplu se bucura de viață.

În România, în seara aceea, era revelionul. În Shanghai, nu. Așadar, ieșiserăm pe străzi. Reclamele îmbrăcau clădirile cu perdele de lumină. Am căutat un restaurant. Mergeam muți. Am ales unul. La intrare, erau afișate meniurile. Poze cu broaște țestoase, cobre, porumbei etc. În niște cuști mici, am văzut șerpi vii. În mijlocul locului, era un bazin cu pești.

Am intrat. De obicei, comandam uitându-ne la poze. Șeful nu voia nimic din ce îi propuneam eu. Mi-a zis că vrea pește, exact cum aveau vecinii noștri de masă. Un pește fiert, cu sos de soia, ceva de genul acesta. Chelnerul nu înțelegea, așa că a chemat managerul. Acesta a înțeles și l-a invitat pe șeful meu la bazinul de la intrare. După o vreme, ne-a fost adus peștele. Era plin de oase. Mâncam cu bețișoarele, fărâmă cu fărâmă. Șeful s-a înecat. I-am tras una pe spate. De vreo trei ori a trebuit să fac treaba asta și nu știu de ce m-am simțit bine.

M-am gândit la familia mea, la artificii, la urările de la miezul nopții, la fiul meu pe care îl pupam pe obraz în fiecare an… M-am simțit singură. Și atât de departe. Vecinii noștri de masă petreceau de mama focului, râdeau, erau fericiți.

În camera de hotel, am pus pe masă ceea ce aveam: două portocale și o ciocolată. Aveam cinci ore în față. Când venea Anul Nou, să nu mă găsească în Shanghai cu masa goală, așa mi-am zis. Ultimul gând a fost la familie și sufletul mi-a tremurat ca aripile unei păsări ce-și strânge puii fără deosebire. Așa am putut să adorm, cu toată singurătatea aceea grea.