Cristina Crețu 
Bunica Ilinca se avea bine cu baba Ioana Tilicoaia. Fuseseră cumnate odată, ținuseră doi frați. Bunicul murise de tânăr, la treizeci și trei de ani, când l-a prins o ploaie rece pe câmp. După o vreme, bunica a plecat în alt sat și s-a măritat cu un văduv. După ce a murit moșul, copiii lui au luat-o la goană. Atât așteptaseră, șase săptămâni, să nu-i râdă lumea.
Bunica Ilinca se ducea în vizită la baba Ioana. Mai vorbeau. Amândouă priveau pe fereastra mică și stăteau ca două mușcate trecute.
– Und’ s-o duce asta? zicea bunica.
– Care, fa?
– Georgica noastră.
Se ridicase în picioare, că era măruntă, cu ochii țintă la mama care ieșea din curte. Firul răsucit îi atârna de gât.
– Păi, zi-i și tu pe nume, că nu m-am prins.
Baba Ioana o pâra apoi mamei că nu-i zice pe nume. Îi plăcea babei să zgândăre buba. Rămăsese singură și nu avea ce face. Pe nea Tudor Bulucea îl luaseră copiii, să moară în patul lui, că se îmbolnăvise, și nu era cununat cu baba Ioana. Parcă nici nu fusese.
Bunica deșira lucruri vechi de lână, mai punea un fir subțire și își făcea ilic. O prindea primăvara. Lucra strâns. Calmă, să treacă toate trenurile pe lângă ea. Baba Ioana lucra călțuni. Amândouă, cu lumina ochilor slăbită, împleteau orbește. Lampa se aprindea numai seara.
Uneori, tăceau minute bune, nu-și mai spuneau nimic. Nimeni nu trecea pe drum și era pustiu și amorțeală. Lângă soba de var, ghemuită, torcea o pisică bătrână, nepăsându-i de singurătate.
