Cristina Crețu 
Oglinda noastră e clară. Trăim acum, iubim, râdem, plângem, răsuflăm, dar după noi ce va fi ? Cine își va mai aminti de noi ?
Moș Tomiță nu mai trăiește . Era bătrân în anii ’40, dar cum a petrecut el o iarnă, cei mai în vârstă din Botoroaga știu și azi, iar dacă s-a uitat, vă spun eu tărășenia acum.
Era o iarnă aspră, cum erau iernile de demult, cu zăpezi înalte și vifor cu gură de lup.
Moș Tomiță stătea pe un trepied, rezemat cu spinarea de soba de var. Baba lui stătea lângă fereastră și împletea niște ciorapi de lână. Patru cârlige țineau împărțite ochiurile, iar al cincilea venea și mai înălța rândurile, precum zăpada de afară. Încolo, liniște. Pustiu.
– Auzi, babă, zice moș Tomiță, scoate și tu o oală de vin, că mi-e poftă.
– Nu, moșule, lasă-l pentru primăvară, să avem la sapă la vie, dar dacă zici tu, hai că scot, dar să-mi dai cinci lei pe el, să ne înțelegem.
În altă zi, s-a trezit baba că are și ea poftă de vin.
– Uite cinci lei, Tomiță, du-te și scoate iute o oală de vin, să bem amândoi.
Că sucită, că învârtită, până în primăvară, din poftă în poftă, bătrânii au dat gata butoiul. Pe cinci lei.
Ei s-au dus de mult, dar cum au petrecut iarna aceea nu s-a uitat nici astăzi.
Butoiul bătrânilor o fi fost mic, dar singurătatea lor sigur a fost fără margini.
– Și-acum, ce facem ? întreabă câte unul.
– Facem ca moș Tomiță și baba lui. Bem vin, asta facem. Sănătoși să fim !
Iernile, înainte, erau aspre, cu zăpezi înalte și vifor cu gură de lup. Lumea – mai simplă, dar oamenii își vorbeau mai mult și când se priveau în ochi, își priveau sufletele. Așa a fost. Altfel nu se poate.
Părinții mei îmi spuneau că atunci când mergeau la clacă, bărbații abia dacă beau o oală de vin într-o seară. Dintr-o ceașcă, pe care o plimbau din mână în mână. Femeile lucrau și bărbații spuneau povești ca aceasta, adică povești trăite. Și timpul curgea frumos și ei își priveau sufletele.
Uneori, mama îl punea pe tata să cânte la fluier. Cu ochii umeziți (poate că mi s-a părut) îi zicea :
– Cântă-l pe ăla cu ciobanul, când și-a pierdut oile…
Și un cântec trist se auzea în casa noastră și îmi venea să plâng, de parcă și eu pierdeam ceva, și eu pierdeam ceva…
