M-am născut într-o zi mohorâtă (II)

Majoratul meu, o zi tristă. Invitaţii mei nu au venit, prietenii mei din copilărie… M-am născut într-o zi mohorâtă, aşa era şi ziua aceea, frigul îmi coborâse în suflet ca o linişte neagră. Într-un târziu, au venit Tinela şi Vali. Nu aveam muzică, băiatul care îmi promisese că aduce un casetofon nu venise. Am căutat muzică la radio pe un post bulgăresc. Le-am spus bancuri până la două noaptea. Când au plecat, m-am aşezat şi-am plâns. O mască îmi căzuse, lăsându-mă aşa cum eram, un mal de pământ fără soare.
Tinela şi Vali… Peste ani, amândoi s-au sinucis, dar atunci mi-au dăruit o bucată de timp din viaţa lor. Tinela mi-a dat trei batiste. Ca un adio mut. Avea ochi frumoşi Tinela, cei mai frumoşi ochi care s-au închis pentru o iubire neînţeleasă.
Tatăl ei mereu mă privea lung, de câte ori mă vedea, fuseserăm de-o vârstă amândouă, mereu şi-o închipuia cum ar fi arătat şi o vedea prin mine…
De atunci, niciodată nu mi-am mai serbat ziua.

Am fost la câteva majorate ale colegilor. La Aurelia, unde a fost ca o masă într-o familie de intelectuali, la Lamy, Roxana, Nuţi şi la Doctorul.

La majoratul lui Lamy, Stan, căruia îi spuneam Creţu, a adus un negru. Omul vorbea franceza, dar de băut, bea româneşte. La un moment dat, l-am văzut cu bustul gol. Creţu a pus o melodie săltăreaţă. Negrul dansa ca la mama lui. Pectoralii zvâcneau ca peretele unei inimi. Nişte mărgele lungi, galbene, săreau şi se loveau de trupul încins. El rămăsese prins într-un cerc, iar noi îi admiram arta desăvârşită. Dansul făcea parte din sângele lui.

Creţu m-a tras deoparte:

– Spune-i lui Lamy să mai scoată bere, ce-i mai dăm balaurului ăstuia?

M-am dus amuzată spre Lamy. Am ieşit în balcon. I-am zis de bere, oarecum ruşinată.

– De unde bere, au băut unşpe sticle, s-a mirat ea.

M-am ruşinat şi mai tare, mi se părea că avusesem o sarcină ingrată. Am plecat cu toţii peste un timp. Era o dimineaţă răcoroasă. Creţu şi negrul s-au depărtat de noi, învioraţi de aerul rece.

La majoratul Doctorului, am fost împreună cu Dana şi Roxana. Am pus bani toate trei şi i-am cumpărat o cămaşă, un muţunache şi o felicitare. Eu scriam urât, cu piciorul stâng, aşa că Dana a scris felicitarea.

Doctorul locuia într-o vilă. La poartă, avea interfon. Când am intrat, ne-a întâmpinat un câine lup prietenos. Pe peretele din capul scărilor trona un afiş cu siluetele a doi tineri la mare, în asfinţit. Razele aurii te invitau la visare. Ne-a poftit în livingul de la parter. Am admirat mobila sculptată. Au sosit alţi colegi. Tatăl lui a venit să ne cunoască. Ne-a întrebat la ce facultate voiam să dăm. Ne-a urat succes şi ne-a lăsat singuri. Toată muzica a fost video. Am mâncat bine şi am dansat. La un moment dat, Nae i-a tras o palmă Danei. Se îmbătase şi zicea:

– Vreau o pernă cu limbă…

L-am apucat de un braţ şi i l-am strâns. M-am uitat la chipul lui. Băutura îi schimbase privirea şi mi s-a făcut silă. I-am zis, totuşi:

– Dacă mai dai într-o fată, ai de-a face cu mine! Vrei să strici petrecerea?

L-am văzut peste un timp prăvălit peste o canapea, cu o pernă mică în braţe. Se liniştise.

Nici n-am avut curaj să-i dăm cadoul Doctorului. Dana l-a aşezat pe jos în camera lui, a tras uşa uşor şi a închis-o fără zgomot.

În februarie,1993, Dana îmi scria din Phoenix, Arizona: ,,Cristina dragă, aici când râd, pot spune că sunt bine pe ziua respectivă. Râd foarte rar şi din ce în ce mai rar. Ăsta e doar un semn al nefericirii în care trăiesc. Nu am prieteni să mă distrez, nu am prieteni să stau de vorbă şi, câteodată, de-atâta plictiseală, am o aşa stare de melancolie, că mai-mai mă apucă plânsul…”
I-am scris, dar nu mi-a mai răspuns, pesemne, se mutase, dar dacă e să mi-o amintesc, mi-o amintesc râzând, mi-o amintesc desenând cai cu nişte ochi mari, umbroşi, alergând ca vântul.

(fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)