M-am născut într-o zi mohorâtă

Mă întâlneam pe holul şcolii cu Mugurel, dar nu ne mai vorbeam. Băiat de maior şi mai mare cu an decât mine. Cât stătusem în Drumul Taberei la fratele meu, mă suna. Eu nu prea răspundeam la telefon, răspundeau de obicei cei ai casei.– Familia Creţu?
– Da.
El credea că erau părinţii mei.
Le ceream voie să ies în parc. Ne opream şi jucam şah cu pietre pe mesele din parc, găseam pietre identice şi stabileam: ăştia sunt caii, asta e regina, regele, turnurile, pionii şi nebunii. Era frumos şi între timp povesteam diverse lucruri despre noi, ca să ne cunoaştem mai bine. De fiecare dată îmi aducea un trandafir şi îmi pupa mâna când mă vedea.

Într-o zi, i-am zis:
– Nu putem să ne vedem la sfârşitul săptămânii. Plec la ţară.
– La bunici?
– Nu, acasă, la părinţi.
A rămas puţin pe gânduri, cu privirea departe şi m-am gândit că îi părea rău că nu ne vedem.
Ne-am despărţit şi am rămas două ape, una dulce şi una sărată, fără să se amestece. Între noi, un zid nevăzut.

Dana venise la mine în Udrişte. Am rugat-o să nu râdă zgomotos, râdeam ca apucatele, din orice.

Se însera. Fereastra era deschisă. Perdeaua unduia uşor, aducând în cameră ultimele sclipiri ale soarelui. Pe stradă trecea bătrânul cu ziarele. Se auzea vocea sa nazală:

– Informaţia! Informaţia!

Dana m-a rugat să coborâm în stradă. Bătrânul ajunsese la statuie şi făcuse stânga, pe Matei Basarab. Mergeam în urma lui, numai să îl asculte Dana cum pronunţa numele ziarului. Râdeam în noi. Am mai mers pe străzi până s-a întunericit şi ne-am oprit lângă o curte. Un câine lătra.

– Stai! m-a oprit Dana. Mi-a venit o idee, spune după mine: „mi-e rău”, dar cu buza de jos nemişcată!

A zis ea mai întâi, apoi eu. Amândouă odată. Cor de pisici. Înnebunise câinele, să rupă lanţul. Ne-am oprit şi ne-am ruşinat când o doamnă în vârstă a ieşit în uşa casei, cu o mătură în mână. M-am simţit vinovată.

Într-o zi a venit la noi în liceu o muzeografă, Alina Cioroiu, de la Muzeul de Artă. Ne-a prezentat diapozitive cu pictura în Renaştere, apogeul ei: Cina cea de taină şi Gioconda lui Leonardo da Vinci, Madona sixtină a lui Rafael, Naşterea lui Venus de Sandro Botticelli etc.
– Aveţi întrebări? ne-a zis domnişoara, cu un zâmbet amabil.
Doamna Jerca venea spre mine, mă şi întrebam de ce, şi mi-a adus trei crizanteme albe să i le dau muzeografei, din partea liceului.
– Ai ceva de spus? m-a întrebat profesoara când mi-a adus florile.
– Da, aş vrea să o întreb ceva despre…
– Spune-mi mie, să vedem.
I-am spus.
– A, nu, mai bine nu, domnişoara muzeografă e obosită acum, mai bine nu o întrebi nimic.
Renunţasem. Domnişoara se uita zâmbind spre noi. Se vedea clar că voia să asculte o impresie, ceva… Aşa era şi frumos. Cum să nu spui nimic?
O prietenă care era în anul întâi la Litere avea Estetica de Benedetto Croce. O răsfoisem şi reţinusem un citat: „În artă, orice expresie este o expresie unică” şi o idee a lui Michelangelo despre pictură.
Domnişoara se uita, noi tăceam. M-am ridicat şi i-am mulţumit, apoi i-am zis ideea lui Michelangelo, că pictorii ar folosi creierul, şi nu mâinile în pictură…
I-a plăcut şi ne-a vorbit despre perspectivă, despre umanismul Renaşterii şi despre omul nou.

La sfârşit, mi-a dat numărul de telefon să o sun cândva, să ne întâlnim, să discutăm.
Am simţit privirea rece a profesoarei. O lumină aurie ajunsese la fereastra înaltă.

Înainte de banchet, chiar de ziua dirigintei noastre, am aşteptat-o toţi cu un frumos serviciu de ceai din cobalt argintat, o felicitare şi un buchet de flori. Toate pe catedră. Cineva a mers după dânsa şi a chemat-o să vină repede la clasă că s-a întâmplat ceva.
Când a intrat, i-am cântat cu toţii „La mulţi ani!”, iar gestul nostru a copleşit-o, i s-au umezit ochii, la fel şi nouă, apoi a îmbrăţişat-o pe Luminiţa Iliescu, care era mai aproape, şi a ţinut-o strâns câteva clipe.
Patru ani ne fusese mereu alături, ne pregătise pentru viaţă, ne împărtăşise din înţelepciunea dânsei cu răbdare şi cu blândeţe, îi tremurase sufletul pentru noi, aşa cum numai unei mame poate să îi tremure…
Ne treziserăm mari, se auzise gongul de final al adolescenţei şi ne priveam duios, cuprinşi de toate amintirile pe care le trăiserăm şi pe care le luam cu noi să le păstrăm ca pe nişte oglinzi magice, în care să ne mai privim din când în când.
Am mers încolonaţi şi am condus-o până acasă. Pe drum, am mai cumpărat fiecare câte o floare. Oamenii ne priveau. Eram tineri şi frumoşi. Flori în grădina vieţii.
Era vară şi noi treceam prin lumina zilei. Aerul mirosea a flori şi a tinereţe.

(fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)