Cât am fost în şcoala generală, de-a lungul anilor, doi bărbaţi au fost oameni de serviciu: nea Ionel, un bărbat robust, cu ochi albaştri, sprâncene groase şi blând ca o pasăre, şi nea Sandu lui Ioacă, un om glumeţ din fire, cu un mers de tofolog. Nea Sandu locuia în cartierul nostru, Tufeni, şi avea o casă mare, cu o vie în faţă. Nu fusese căsătorit niciodată pentru că nu vrusese, lumea zicea că de zgârcit, că nu voia să împartă nimic cu nimeni: „ De ce să mă însor? Ce mănâncă ea azi, nu mănânc eu mâine?” Şi rămăsese singur.
Aşa mi-l amintesc: îmbrăcat cu un halat albastru peste haine, cu mâinile în buzunare şi cu mersul greoi, pesemne, de la pantofii masivi. Şi râzând din orice.
Eram în clasa a douăsprezecea. Murise bunica Leanca, mama tatălui meu, singura bunică pe care am cunoscut-o. Eram la priveghi. Nu prea o plângea lumea, împlinise 79 de ani. Câteva femei îşi jeleau morţii lor. A venit o femeie mărunţică de la Letcă. Era sora bunicii. Atunci am văzut-o prima şi ultima dată. Mă întrebam: cum poţi să ai o soră şi să nu te vezi cu ea, câte pământuri să fi fost între ele…
A jelit-o ce a jelit-o, apoi s-a aşezat pe patul celălalt, paralel cu patul răposatei. Mama a venit cu turte calde şi le-a împărţit femeilor şi bărbaţilor din încăpere. Au vorbit de una, de alta, apoi a început nea Sandu să povestească: „Într-un sat, a fost o moartă. Au plecat cu ea la groapă. Groparii se îmbătaseră şi săpaseră groapa mică. Ce mai, când s-o bage-n groapă, n-a avut loc şi au scos-o. Au mai săpat şi iar au băgat-o: de trei ori au scos-o şi au băgat-o, să mă ierţi, dadă Ilinco!”, şi-a încheiat nea Sandu povestea, ducându-şi o palmă întoarsă pe frunte şi râzând în hohote. Toţi au început să râdă . „Sandule, Sandule, dă-te-ncolo!”.
A doua zi, când am plecat la cimitir, m-am urcat pe platforma din spate a tractorului, cu alte rude, s-o jelim pe bunica.
Din rândul din faţă, fratele meu cel mare mi-a zis:
– Cinci lei jelitul, zece lei leşinatul.
Am întors capul şi nu m-am mai uitat spre el, iar la nea Sandu, nici atât.