Cristina Crețu 
Intrasem pe poarta uzinei 23 August, dimineața, cu puțin până-n opt. Soarele coborâse din cer, îmbrăcând caldarâmul din piatră cubică. Aproape, vedeam clar pietrele sure, mai departe străluceau intens, ca un foc viu. Era frig. În Udriște, la doamna Munteanu, soba înaltă nici nu se încălzea bine cu un făraș de cărbuni ouă. Stăteam îmbrăcată cu paltonul. Doar mirosea a căldură.
Din difuzoare, se auzea muzică.
La modelărie, mirosea a brad. Era cald și aveam o stare de bine. Muncitorul la care am fost repartizată mi-a adus o bucată de lemn, mi-a pus în mână o daltă și m-a îndemnat:
– Ia și sculptează!
M-am uitat la formă, am pipăit lemnul și am văzut dincolo de aceste lucruri: un stârc ținând ciocul în sus, sătul, cu picioarele lungi, lipite. Dalta aluneca singură. Pasărea mea se eliberase. La sfârșit, muncitorul a luat o bucată de lemn plată și s-a dus la un strung și i-a crestat marginile, apoi i-am dat cu lac. Stârcul meu privind norii. Măreție. Și eu visând. Ce frumusețe!
Cât am avut practică în acel timp, vreo două săptămâni, la plecare, puteam să iau așchii de lemn, resturi. Unele erau lăcuite. Se aprindeau imediat în sobă. În cameră era mai cald. Priveam focul și aveam sentimentul că, la modelărie, îl întâlnisem pe Prometeu.
(sursa foto: http://povestea-locurilor.ro/2018/05/13/pe-urmele-lui-prometeu/)
