Cristina Crețu 
Ieri, când am udat florile, n-am băgat de seamă că un ghiveci s-a spart! Pur și simplu s-a retezat la bază, mai sus, cam de un deget culcat. Mă uit la flori. Au îmbătrânit. Le schimbi pământul și ele își continuă îmbătrânirea. Cam asta e.
Și eu mi-am schimbat pământul! Când mă întorc la primul pământ, al satului, fac urticarie. Cum a făcut șeful meu în China. Dar el făcuse de la mâncarea din avion. China nu a avut nicio vină. Știu că am râs atunci. Acum mă întristează gândul că primul meu pământ mă respinge. Am rămas să-mi trăiesc restul zilelor într-un oraș cu mult zgomot și despre care cred că a fost mai frumos odinioară. Cu un parfum anume. Chiar și primul meu pământ era mai frumos odinioară!
Eu stau închisă în această buclă de timp și încerc să deslușesc de ce mai sunt lăsată, care ar fi scopul, toți avem unul, așa cred.
Soțul meu mi-a zis că îmi va aduce un ghiveci. Dintr-odată m-am bucurat. I-am zis și de pământ, că vreau să-l schimb. M-am bucurat că voi opri îmbătrânirea florii. M-am simțit importantă, voi readuce la viața ei de odinioară o floare! Și parcă toate lucrurile se vor înfrumuseța în jurul meu.
Cam așa a fost și cu scrisul. Tot căutând frumusețea, că asta vor să arate scriitorii, am ajuns hăt! departe, în timpuri de demult. Unde? La primul meu pământ, al satului, acolo unde am deschis ochii.
Un scriitor consacrat mă prinde odată și îmi zice: „Tu să nu te îndepărtezi de filonul tău, să scrii despre satul tău, despre oamenii de la țară, să nu-ți fie rușine!” L-am asigurat că nu îmi este, chiar spun în diverse ocazii: „eu sunt de la țară”. Scriitorul tocmai se urcase într-un tramvai. Eu am rămas pe loc, tramvaiul se îndepărtase bine și dincolo de blocuri mi se părea că văd un loc din câmpie care mă striga să nu-l uit vreodată.
Când eram copil, mama mă lua cu ea la oraș. Cel mai mult mă ducea în Videle. Era un oraș urât, cu străzi înguste, casele sale erau aidoma caselor noastre de la țară, curți cu pomi și flori, cu răsaduri și iarbă. Dar aveau tomberoane la poartă. Cineva le ridica gunoiul. Noi nu aruncam nimic. Bălegarul îl împrăștiam în curte. Lucrurile vechi le tăia mama betelii, le cosea și le făcea preșuri. Cenușa o împrăștia pe poteca înghețată, să nu alunecăm. Pământul înghițea totul.
Mai se zăreau și câteva blocuri joase. Dar ceea ce era un lucru chiar frumos, era cofetăria. Noi nu mai aveam în sat cofetăria Pascaloaiei. Era imposibil să nu-mi cumpere mama o prăjitură în Videle! Într-o zi, trăgând linie, i-am zis:
– E bine să mai pleci de-acasă!
– De ce?
– Mai mănânci câte ceva bun!
Mama a râs și m-a pus să repet și altora. „Uite-o și p-asta mică, vrea să fugă de sărăcie!”, spunea privirea lor.
Așa am văzut lucrurile. Când am plecat, am vrut să mă întorc, să le înfrumusețez viețile, dar nu m-am mai întors, am mers înainte prinsă de mirajul vieții și mereu am simțit că sunt o pasăre care are doar o aripă, una pierdută fiind, lucru lesne de înțeles că această pasăre nu a zburat vreodată, dar într-o zi o să poată, este un lucru sigur. Sută-n mie.
