Cristina Crețu 
Sunt la poarta casei părintești. A nins.
Zăpada pufoasă a îmbrăcat toată curtea.
Până și bulumacii porții au o coroană de zăpadă, cât un lat de palmă.
Pe potecă a fost presărată cenușă.
Ușa e descuiată. Intru în cămăruța de iarnă.
E cald. Îmi plimb ochii prin cameră.
Icoana, cutia verde a ceasului, fereastra înghețată.
O pâine învelită cu un ștergar. Din cutie, se aude ceasul. Tic! Tac!
Mă așez pe unul dintre paturi. Plapuma e făcută sul, pe lângă perete.
Îmi odihnesc palmele pe țesătura aspră, de lână. Aștept. Nu-mi rămâne decât să aștept.
Unde sunt cu toții? Nu sunt prea departe.
Uite, într-un cui, la grindă, căciula de miel a tatei, cu melci umezi, sclipitori.
Picături reci cad pe mâinile mele ce mângâie umbre.
