Cristina Crețu 
Primăvară. De nicăieri, copacii s-au umplut de frunze. Doamne, frumos mai miros florile de zarzăr! Tragi aerul în piept și miroși viața. Babele, ca albinele, bănănaie pe ulițe. Au înviat din amorțeala iernii.
O vecină vinde un vițel. A dat de necaz. Au prins-o cu fir tras. Când au venit băieții de la lumină, alta a dat-o în gât: „Nu e scump, mamă, curentul? Că la vecina te ia de ochi căldura de la calorifer.” Băieții au căutat prin tot podul. I-au tăiat curentul. Înapoi la lampă, cum s-ar spune.
Mi-a cerut mie să-l cumpăr, să o ajut. Fără cap și piele. Nu m-am tocmit. Când l-au adus pe picioarele lui, mi-a venit rău. Ce ochi frumoși și blajini! L-au dus în curtea cu păsări. Câinele l-a luat tata, cu tot cu lanț, l-a dus lângă vie și l-a legat de un măr. Lătra a bucurie. Când s-a întors, s-a dus la pătul, unde e și moara de păsat, și a ieșit cu un baros. Când l-am întrebat ce face cu el, mi-a zis că o să lovească în frunte vițelul, să nu simtă prea multă durere când îl taie. M-am uitat pe fruntea vițelului. Avea o stea albă. Drept acolo. L-am văzut pe tata cum agață un belciug uriaș de grinda joasă a șopronului. Trântiseră pe jos două uși vechi, drept mese. Ei erau trei-patru bărbați și vițelul singur. Blana lui neagră a strălucit în lumină și apoi a învăluit-o umbra rece a șopronului. Picioarele din față s-au depărtat, să fie puternic, să-i tragă înapoi, în soare. Funia i se înfipsese în carne. A reușit să-i aducă în lumină. Ei l-au tras, îndârjiți. Se încruntaseră. Un război fără cuvinte. N-am mai putut, am fugit. M-am ascuns în camera dinspre drum. Mintea îmi amorțise. Nu mai mă gândeam la nimic. Când am auzit glasuri la ușa din spate, am ieșit. „Dă-le un prosop oamenilor, să se șteargă”, mi-a zis tata.
El scosese apă din fântână și le turna apă din cana verde. Mâinile lor erau albe, albe.
Vecina zâmbea. A trecut pe lângă mine cu blana neagră strânsă ca o minge, legată cu o sârmă, într-o mână, și-n cealaltă, capul cu steaua albă. „Mă duc s-o dau la vânt”, a zis. Și chiar bătea vântul primăvăratic și florile de zarzăr miroseau a viață.
