Cristina Crețu 
Mi s-a întâmplat, de mai multe ori, să fiu luată drept străină. Când lucram la biroul din Dalles, într-o zi, când aveam să merg în mai multe locuri prin oraș, am luat un taxi. Am vorbit puțin cu taximetristul. „Nu păreți româncă, sigur sunteți grecoaică”, îmi zice. Eu nu și nu. „Ba da, sunteți grecoaică, nu știu cum îl pronunțați pe ți, de asta sunt sigur”, nu se lăsa el.
Într-un concediu în Spania, un camarero era convins că sunt irlandeză, cum stăteam pe terasă cu buclele roșcate în bătaia soarelui.
Odată, pe aeroportul Imam Khomeini din Teheran, am întrebat pe un tip dacă pot să-i vorbesc în engleză. Pe biletul de avion nu era trecută poarta. Șeful, care mă condusese până la aeroport, m-a sfătuit să întreb pe cineva. Era pustiu. Când a trecut tipul pe lângă mine, l-am prins: „Be bakshid! Mitavanam ba inglisi sobatkonam be shoma?” – mă scuzați, pot să vă vorbesc în engleză? Tipul, gesticulând cu mâinile spre podea, în semn de basta: „No farsi!”. „English, English”, am zis eu cu o voce fără putere. Omul era turc. Știa numărul porții. Era 2. Ne-am dus acolo împreună și, dintr-odată, un aer de prietenie plutea peste noi.
Îmi place mult să merg în talcioc, să văd vechituri, vintage-vintage, picturi, cărți și ce o mai fi pe acolo.
O fază. Văd o valiză cu brizbrizuri. Mă aplec și-mi aleg un inel. Îl sucesc pe toate părțile. Îmi vine pe degetul mic. Întreb cât costă. Femeia îmi spune un preț mărișor. Îi dau drumul în valiză. Mă răzgândesc și îl pun pe deget, în timp ce femeia cu fustă înflorată, cât roata carului, nu mă slăbește din ochi: „Silver! Silver!”.
Și cea mai tare fază. Într-o vară, căutam „Geamantanul” de Serghei Dovlatov. Ajung la Biblioteca Națională. Era închisă. Portarul îmi explică. Rămân pe gânduri. Unde să mai caut? Dacă m-a văzut că nu mă dau dusă: „First September!”, mi-a zis cu o voce caldă.
