Cristina Crețu 
Neștiute sunt drumurile vieții! Te legi de o casă, de un loc, apoi o mână nevăzută te mută în altul. Omul ce poate să facă? Se lasă prins în acest vârtej, cum se lasă frunza mânată de vânt, mai departe, mai departe, până piere.
În tinerețe, Gica fusese o femeie frumoasă. Tatăl ei era cojocar și casa le era cât de cât îndestulată. Clienți avea nea Sanfir, slavă Domnului, tot omul purta o cojoacă pe timpul iernii. Încă babele își făceau cojoace și pentru hainele de dat de pomană după moarte, să fie lumea mulțumită, iar ele să aibă sufletul împăcat.
Casa Gicăi era la marginea satului, înspre gârlă. Iarna, nămeții cei mai mari acolo erau. Zdrențe din frunzele cocenilor din curte pluteau risipindu-se peste cămașa albă a câmpului.
Tihna lor s-a spart în cioburi în ziua când l-au găsit pe bărbatul ei, om în floarea tinereții, atârnând pe gura podului. Gica a plâns și a simțit atunci pentru prima dată că se pierde pe drumul vieții. Dintre cei doi băieți, l-a oprit pe cel mare, pe cel mic dându-l de suflet. În câțiva ani, casa de la marginea satului a rămas pustie precum câmpul de alături. Băiatul plecase la oraș și părinții îi muriseră pe rând. A simțit că nu mai poate să stea în locul acela și s-a mutat mai în sat, să fie în mijlocul oamenilor și să se întoarcă la viață.
Și-a ridicat o căsuță într-o curte mică, gard în gard cu noi. Au sărit cu toții și au ajutat-o: cumnatul, sora, vecinii, toți oamenii cu sufletul mare. Așa era lumea înainte, mai săritoare și mai miloasă.
Pe vremuri, pe locul casei noi fusese o casă cu stâlpi de lemn și prispă înaltă, casa lui nea Ilie Dorobanțu. Ca prin vis văd casa aceea veche, cu pereții albi. Țin minte busuiocul de la icoană și lemnul îngust de pe marginea prispei pe care mă chinuiam să merg drept, ca pe bârnă. Casa a dispărut apoi și șterse mi-au rămas amintirile despre ea, doar “bârna” crăpată și albicioasă, spălată de ploi, și busuiocul uscat, pus la icoană, au răzbătut prin cețurile memoriei.
Într-o vreme, își găsise un bărbat. Vara, stătea în maiou și se plimba prin curte, cu mâinile la spate, ca un șef.
– Când dormim, mă culcă pe mână, spunea Gica fericită.
Apoi, nu știu ce s-a întâmplat, că a plecat Costel, iar locul lui i-a fost luat de Ion, un bărbat înalt, cu cracii lungi, care o bătea cu ușurință. Doar întindea piciorul.
Gica noastră se luase de băutură. Două zile – beată, o săptămână – zdravănă, în firea ei.
Ion strânsese capre. Toamna, țapul mergea în urma caprelor împrăștiind un miros de te trăsnea.
– Ce miroase așa? întrebam eu.
– Țapul Gicăi.
Apoi, și Ion a dispărut, cu tot cu țap și capre, lăsând aerul curat în urma lui.
Îmbătrânise Gica, dar tot mai păstra o urmă de frumusețe. Mama l-a văzut pe Gheorghe Chișaie bănănăind prin curte.
– Ce e, Gheorghe, cu tine aci?
– Am venit să-i fac focul amărâtei ăsteia!
– E bine! Ce să faci și tu?! Așa o fi, ce să mai zic…
Gheorghe a râs și obrajii i s-au ridicat, formând o inimă mare, blajină.
Pe urmă, n-a mai venit nimeni. Picior, măcar.
O vedeai pe Gica vorbind singură, privind spre stele. Alegea cu ochii o stea pentru o fată mare și îi visa soarta:
“Stea, logostea,
Toate stelele să stea,
Numai tu să nu stai,
Să umbli-n lung și-n lat
Și la noi în sat,
Până unde oi găsi
Scrisa lui (cutare)!
La el să te duci,
Cu biciul să-l plesnești,
Din somn să-l trezești,
La mine să-l trimiți! (…)”
Într-o dimineață, mi-a zis:
– Am visat un băiat înalt, brunet. Venea de la tren și-n mână avea o mapă, însă n-a mai ajuns la tine, s-a oprit la calea ferată. N-a putut să treacă de niște câini. Se apăra cu mapa și nu mai știu ce a făcut, că m-am trezit.
Un sentiment ciudat mă cuprinsese. “Avea mapă? Avea școală. Era înalt? Și eu sunt înaltă. De unde or fi venit câinii? Javrele pământului!…”, mă gândeam.
Într-o zi, baba Ioana Tilicoaia, cu bățul în mână, da ocol gardului. Își prinsese ochelarii cu un elastic și îl petrecuse peste basma. Se uita lung printre uluci.
– Ce-o fi cu Gica, știi ceva, că nu se simte…
Am strigat-o tare. Nimic.
– Vino cu mine, să ne uităm pe geam, mi-a zis baba Ioana.
Gica zăcea lată cât patul. Am desfăcut un ochi de geam și bătrâna, cum era numai o umbră, s-a strecurat în casă. A mers și a tras zăvorul. Când am intrat, un aer greu m-a luat de piept.
Am târât-o afară, sub soarele zilei. Deși era cald, Gica era înghețată. Tocmai încălzisem o căldare mare de apă pe pirostrii, să spăl niște preșuri. Am adus iute apa caldă. Pe Gica am așezat-o pe un scaun scund de lemn și îi turnam apă pe corp, din plin. Își ținea capul în jos și bărbia i se lipise de piept. Am căutat haine curate și am primenit-o. Ne-am chinuit s-o așezăm pe pat. Ușor, ușor, și-a revenit. În două zile, s-a pus pe picioare. A fost prima dată când am simțit că am ajutat un om.
Se auzea lanțul la fântână. Zvârr! Zvârr!
– Cine o fi?
– Gica e! A înviat. Scoate apă și cântă.
