Gânduri în timpul lecturii

Cu greu, am reușit să-mi cumpăr niște cărți. Au fost aduse de către un curier. Doamna Flori, vecina mea, a fost atât de drăguță și l-a așteptat, de fiecare dată. Am amânat cititul pe îndelete pentru zilele de acum. O zi frumoasă, la noi, a însemnat muncă. Tot anul muncim în aer liber, în singurătate. În cimitir, este o altă lume, cea mai liniștită… Când ni s-a dat voie să ne întoarcem, de mult nu mai eram pe linia de plutire, în privința banilor. A existat un gând, „ieșim din iufa asta, ieșim”, ne-am întărit și am mers mai departe. Într-un fel, am fost ca soldații. Bag mâna în foc și spun că numai sportul din tinerețe m-a ajutat să rezist.

În carantină, în primăvară, începeam o carte și nu o terminam. Nu am putut să scriu mai nimic. Nici acum nu scriu, însă am început să citesc. Și nu mai așez cartea la loc.

De două zile citesc „Pe frontul de vest nimic nou” de Erich Maria Remarque. Am văzut și filmul, dar nu am avut cartea.

Chiar acum, înainte să mă apuc de scris, am citit despre permisia lui Paul Baumer. Se întoarce acasă și acolo, în camera lui, se roagă de cărți, se roagă vieții de odinioară să-l primească înapoi, să uite războiul, dar are parte doar de „umbre și amintiri” și se simte înstrăinat.

Cunosc sentimentul înstrăinării. Poate că prima dată l-am avut când a trebuit să plec printre străini, la 14 ani. Când am făcut sport, a fost un fel de armată. Mereu a existat un glas lăuntric să mă îmbărbăteze, să rezist, să duc până la capăt ce aveam de dus. Căminul, față-n față cu altul, cum spuneam într-o carte, „două oglinzi paralele, care ne furau tinerețea”… Colegii mei mi s-au părut cei mai alintați. Pe mine nu mă aștepta mama cu ciorbă caldă, iar mamele de la oraș erau mai duioase, mai fericite, lucru limpede pentru mine.

Din tot ceea ce am avut, afișe, poze decupate din reviste, mai am biblioteca din fier forjat.

Cele mai multe dintre cărți le-am câștigat la sfârșitul anilor școlari, când luam premiu. Unele au fost cumpărate cu sacrificii. Îmi aduc aminte cum, odată, mama mă aștepta să-i aduc cartofi, iar eu m-am întors cu o carte… Mă credeți, le-am lăsat acolo, ca pe lucruri sfinte, nu am putut să le schimb locul. Într-un atlas de anatomie, am pus toate diplomele mele. O vreme, în pod, înșirate pe un inel de sârmă, au stat coronițele, până s-au uscat și au căzut măcinate. Tot în pod, era un cufăr verde, cu un capac boltit. În el îmi pusesem caiete, notițe, lucruri pe care, dacă nu le-am dus la maculatură, considerasem că îmi vor mai fi utile vreodată, măcar de aducere aminte. Lucruri din mica mea viață de paisprezece ani. Când voi merge acasă, voi pune scara și mă voi urca în pod și voi căuta cufărul. E ca și cum m-aș apropia de cea care am fost. Cel mai mult m-ar interesa să văd cum gândeam. Acum, poate că aleg amintirile, atunci, vor veni altele noi, cu siguranță.

Eu pot să mă întorc la cufărul verde și să mă regăsesc. Secretul e să rămân sănătoasă, chiar dacă nu am multe bucurii. Uneori, și bucuria mă obosește, pentru că și ea are un preț.

Paul Baumer a murit tânăr, departe…