Cristina Crețu 
Mama ținea în două găleți câte un cuib de leandru, precum cele din pozele vechi cu părinții ei. Era o iubire veche, de familie.
Când venea iarna, le băga în casă, într-o săliță cu un perete cald, de la camera noastră cu două paturi.
Toată copilăria am crezut că sunt flori sfinte și că fiecare mamă ar trebui să lase copiilor săi câte un cuib de leandru.
Le-a mers bine cuiburilor până a murit mama. Au stat toată vara și toamna afară, lângă un păr și niște fire de leuștean. Miroseau frumos florile lor roz. Când a venit iarna, le-am dus în bucătărie. Acolo era și gura sobei din cămăruța tatei. Tata nu a mai dormit în camera mare și se retrăsese în camera babelor de odinioară, o mătușă și apoi mama lui.
Cuiburile au început să se usuce. Le-am adus la mine, în București, în micuțul meu apartament. Credeam că le salvez și îmi ziceam că duc iubirea aceea mai departe, de parcă mi le lăsase mie bunica Eana.
Dar au murit, s-au uscat și au murit. M-am simțit neputincioasă. A trebuit să arunc lujerii uscați, dar mie îmi venea să le fac o groapă și să plâng fără speranță, ca la un mormânt.
