Firimituri de pâine

În prima zi a anului, pașii m-au dus pe lângă blocul Dalles, locul în care „mi-am lăsat tinerețea”, cum aveam să scriu într-o carte. Nu m-am îndurat să trec nepăsătoare și am făcut poze, apoi i le-am trimis fostului meu șef. „Am trecut acum pe aici”, i-am scris. Mi-a mulțumit și cred că s-a bucurat mult. Eu întotdeauna merg ca în transă când ajung în zonă. Soarele bătea înspre Teatrul Național. Am făcut și acolo o poză. „Teatrul”, i-am scris, sperând că nu l-a uitat. Mi-am rezolvat treburile și m-am întors acasă. Fiul meu primise vești: „Max a fugit de-acasă, mamă!”. M-am îngălbenit. ,,Stai, că nu s-a pierdut”, a adăugat. În prima zi a anului, Max a evadat din ,,Alcatraz”. Când zburda prin curtea din Botoroaga și sălta cracul pe un pom, el trecea în revistă toate găurile, toate locurile mai înalte, din care ar fi putut sări spre libertate. Așa a fost. A ieșit pe drum și a fugărit câinele unui cioban, un câine micuț, învățat să strângă oile în cârd. Nu i-a făcut nimic, doar s-au jucat în curtea fără gard a lui moș Iosică. Ajuns la șosea, a traversat-o, a mai întâlnit un câine, s-au fugărit, apoi a ajuns lângă o femeie care, blândă ca Sfânta Vineri, își privea curcile păscând. Când Max a ajuns în mijlocul lor, acestea s-au speriat și unele dintre ele au sărit peste gard, în curțile altor oameni. A fost iureș. A prins o curcă și a smotocit-o puțin, dar nu a omorât-o. „Fi-ți-ar câinele al naibii!”, i-a zis femeia stăpânului lui Max, sosit în urma Uraganului, îngrozit de atâtea aripi fâlfâind peste garduri, de toată hărmălaia creată și de tot drumul lung.

Max a înțeles și a încetinit, s-a lăsat dus acasă. Ajuns în țarc, s-a întins pe podea istovit, cu un picior sub el, ca broasca din China, aceea cu trei picioare, care aduce bani oamenilor ce o păstrează.

*

De trei zile, scriu și tai un poem. Mâine e a patra zi. Desigur că voi căpăta alți ochi mâine. Mâine iar am cuțitul la brâu. Scriu rar, dar dacă a venit scânteia, devin un om căpos și neputincios, înspăimântat, aș spune, deoarece trebuie să-i dau viață ideii, să o dezvolt, cu limbajul meu simplu, și îmi dau seama că este atât de greu, mai ales folosind acest limbaj simplu al meu. Scânteia aceea trebuie să devină flacără, iar lucrul acesta este pretențios. Ca o ceremonie.

Cineva mi-a spus odată că focul, apusul de soare sunt greu de realizat în pictură. La fel și lucrurile străvezii, pentru a permite luminii să intre. Eu nu folosesc culori, ci cuvinte, însă ele vin de undeva, nu de la mine. Sufletul mi se liniștește atunci când ating forma finală. Pur și simplu mă opresc. Poezia este pentru emoțiile mele scurte. Uneori, le simt tăioase ca briciul. Din aceste scântei, trebuie să iasă flacăra. Ca să înțeleg ce m-a ars în suflet.

*

Scriu urât și repede. În facultate, un coleg mi-a cerut niște cursuri, (unde aveam un sistem propriu de prescurtare), mi le-a adus și m-a înjurat: nu putuse să le descifreze…

*

– Cât face un câine până la București?

– Depinde de oamenii răi, pe care-i întâlnește. Ăla – hău! Ăla – hău! Depinde…

*

Citesc un material despre imunitate. Una dintre plantele care măresc imunitatea ar fi orzul. Oho, am mâncat orz. Eram în Iran, taman primiserăm o delegație din U.K. Din capul locului, vă spun că m-am înțeles cu un scoțian. Eu am accentul scoțian, așa mi-a spus o englezoaică la aniversarea lui Malcolm, cândva, după Revoluție, când nu toată lumea știa engleză ca acum, și unde aterizasem să fac pe interpretul pentru cineva care îl cunoștea pe sărbătorit. Acolo ni s-a servit carne cu sos și orez cu stafide. Stafide dulci, adică. Nu prea m-am împăcat cu asta. În fine, să revin la Iran. Eram pe drum. Drum lung. Am oprit undeva. Ce să mâncăm, ce să mâncăm, am găsit un loc unde opreau camionagiii. Mese cu mușama. Pentru că era după prânz, ni s-a adus și supă. Era de orz, verde, o supă cremă. Când m-au întrebat ce mâncăm, le-am spus că e supă cremă de legume. Doar nu era să le spun „acum suntem la păscut”. A fost bună, totuși. După aceea, a venit kebabul. Am ieșit bine. Ne-am scuzat pentru loc, au înțeles. Când am plecat, m-am uitat în urmă. Un șofer mustăcios, îmbrăcat cu șalvari negri și încălțat cu papuci din plastic, mânca liniștit, chiar lângă masa unde stătuserăm mai devreme.

Altă dată, am fost la un restaurant din Teheran, unde ni s-a pus steagul țării fiecăruia pe masă. Când am mers la toaletă, pereții erau plini de plante verzi, mirosea a flori și, când am deschis ușa, s-au auzit sunete de pian. E, dar nu puteam noi să aducem restaurantul acela unde eram cu englezii. Te dai peste cap când ai musafiri din străinătate, te consumi, vrei să fie bine, străinul îți vede țara prin ochii tăi.

*

Bunica Eana ar fi avut trei mahmudele. Le purta cu mândrie, prinse de o catifea neagră. Bunicul Ion voia să mai cumpere pământ. De unde bani? Rămăseseră mahmudelele… Bunica – nu și nu. A bătut-o. Bunica a plecat de-acasă. S-a întors după câteva zile și i le-a dat singură bunicului. Nu i-am cunoscut. Dar mi-a rămas aerul bunicii Eana. Și sunt severă ca ea. Severă, dar dreaptă.

Eu port la gât un ban de argint.

*

Mama avea o vorbă mare și lată, atunci când vorbea despre frații mei și despre mine, pentru că lumea se mira că ieșiserăm mai înalți. Un frate glumea: „Ai noștri, ca brazii…”, însă mama avea o vorbă din popor, care acum mi se pare prețioasă, pentru că nimeni nu a mai spus-o: „A fost iapa bleagă, dar a scos mânji frumoși”. Asta era vorba ei. Și îi creștea sufletul de drag. Ea, cu atâtea operații, a reușit să ne aducă pe lume…

Astăzi am dat peste o poză din 2007. Sunt lângă tata, cu nepoata și cu soțul ei, la nunta lor. La nuntă, am fost doar cu tata. Mama nu mai era. A fost ultima petrecere a tatii. După aceea, a urmat calvarul: operația și pe 7 septembrie 2008 a plecat și el.

Am umblat astăzi prin e-mail: am căutat o poză cu el, la Indiana, pe terasă, la un profiterol. Nu o mai găsesc și pace. A rămas în gândul meu acel moment. Am citit mesaje vechi, eram de treabă înainte, glumeam, aveam eu niște cuvinte ale mele, descrețeam frunțile. Eram „watch dog” pentru firmă, muream pe brazdă, am mai dedus. Nu mi-am bătut joc.

M-am alinat privind pozele vechi și m-am mințit că mai sunt la fel. Cine nu minte?

*

Târziu, în noapte, am scris un text pentru revistă. Pornind de la o vorbă. Să fi fost două dimineața când am atins forma finală. Fiul meu a citit forma brută, mai devreme, înainte să doarmă. A fost surprins de tehnica textului. „Nu am mai citit nicăieri așa ceva”, mi-a zis. „Crezi că sunt scriitoare? Așa fac scriitorii, se agață și de o vorbă… ”

Începuse să ningă. Am recitit textul de mai multe ori și, în liniștea nopții, din cețurile memoriei, recunoșteam cuvinte care s-au spus. Astea sunt ale mamei, astea ale tatei, ale vecinei, ale….Of! Doamne! Câte cuvinte s-au spus la noi în casă! Ce frumos am trăit!…

Când m-am trezit, am deschis fereastra și am tras aer în piept. O nouă zi. Cineva mă lasă să mă plimb pe o imensă tablă de șah.

*

Până la Drăgănești-Vlașca, am mers bine. Apoi, a trebuit să așteptăm în stație. Nu ne lua nimeni. Nimeni. Toți șoferii arătau un deget în jos: „Suntem ai locului”, spuneau. Băiatul meu mi-a zis să nu mă arăt, să stau în stație, la adăpost. Nu am ascultat. Poate că mă cunoaște cineva, i-am zis. Am avut dreptate. Un tânăr din satul meu a trecut cu mașina pe lângă noi. Ne depășise. S-a întors și ne-a luat. Mă recunoscuse. Suntem prieteni pe Facebook. Știe că scriu. Era bucuros și, la rândul meu, m-am bucurat și eu. Romeo, tânărul despre care vă vorbesc, ne-a dus până la Botoroaga. El a făcut un gest frumos pentru mine.

Max părea că nu ne bagă în seamă. I-am vorbit: așa și pe dincolo, îi vorbeam ca unui om, am scos ursul, că-l adusesem cu mine, și, în final, i-am zis: „Eu te iubesc, Max!” El – sobru, în continuare. Am stat un pic, apoi, m-a lins pe nas, printre gratii. Mă iertase.

I-am dat drumul prin curte. Aleargă frumos, ca sportivii. Cu o anume eleganță. Max este un aristocrat.

Ne-am întors în scurt timp. La 13:30, trecea autobuzul de la Videle. Direct la Rahova. Și iată-ne ajunși acasă.

Când așteptam în Drăgănești, ne-am adus aminte de calul nostru, când tata ne conducea până acolo. Îl cinsteam și mai stăteam de vorbă. Drept să vă spun, nu am văzut niciun cal astăzi. Ba mint. Pe lângă noi, ca o hologramă, a trecut plutind un Lamborghini.

*

O expresie pe care am auzit-o la bătrânii mei, odinioară: „Să-mi spui unde pleci, ca să știu de dâra ta”. Pe cuvânt, eu mă gândeam la Hansel și Gretel, la firimiturile de pâine presărate în pădurea umbroasă.

Eu sunt aici. Amintirile mi-au fost firimituri de pâine.