Cristina CrețuCristina Crețu
24.03.2019

Femeia cu un fluture pe umăr

Am văzut-o adeseori plimbând un caniş negru, pe iarba verde din zona Indiana. Îi lasă lesa lungă, pentru ca el să se plimbe liber. Și ea mi s-a părut o femeie liberă. De câțiva ani, a înțepenit într-o vârstă. Niciun fir alb, față zâmbitoare. Într-o vară, când purta un maiou negru și blugi, i-am văzut tatuajul de pe umărul drept: un fluture surprins în zbor, cu aripile întinse perfect. Fluturele era o prelungire a libertății sale, un act de sfidare a tot ceea ce înseamnă monotonie, înțepenire, rutină, bătrânețe la pândă.
Într-o zi, femeia fără vârstă a trecut pe lângă mine. Eu de obicei merg ținându-mi capul în jos, de parcă aș număra pietricele. În ziua aceea era cea mai fericită. Un bărbat cam de vârsta mea o ținea de mână. El era înalt. Ea, micuță, cu fluture cu tot, îi ajungea o palmă mai jos de umăr. Se îndreptau spre restaurant. Era fericită. Părul liber îi acoperise fața fără vârstă. Mi-am ridicat umerii și am încetat să mai număr pietricele. M-am scuturat ca de un aer rău. Această femeie trebuie că deține un secret. M-am uitat în sufletul meu. Știu, sunt un om trist, dar nici așa. Nu am puterea să las din mâini tristețea. În fiecare zi spun „bonjour  tristesse”, apoi respir. Nu am nici câine, nici fluture. Părul meu este alb. În fotografii am vârste deslușite. Nimic de ascuns, cum s-ar spune.
Cineva mi-a spus că a lucrat la teatru. Nu a fost actriță, dar a lucrat în preajma actorilor. Poate că toată viața s-a pregătit pentru un singur rol: femeia fără vârstă, mereu tânără.
La vară, când va trece pe lângă blocul nostru, am să mă uit cu atenție la fluturele negru de pe umăr. Poate că acolo e secretul, poate că e viu și când bate din aripi, ea întinerește, o zbatere, o zi, mereu în urmă, spre copilărie, ca o evadare într-o câmpie nesfârșită, plină cu maci roșii.

(sursa foto: pixabay.com)