Când e să scriu, intru ca în transă. Mă întorc pe ulița noastră și nu știu de ce o văd cum era mai înainte, când nu era trotuarul, când troscotul era mare și gras în fața porților, când eram copil.
Ne strângeam în capul uliței, lângă un gard. În iarbă, ascunsă, era o bârnă gri de lemn. Cineva ne spusese că acolo fusese o fântână mare, care secase, iar lemnul acela era chiar cumpăna. Călcam cu sfială pe el și ne era frică să nu se scufunde pământul cu noi. Mai erau câteva fântâni mari în sat. Și pe vale, în poiană. Apa ei era dulce și fierbea fasolea. În poiană, își făceau tabăra căldărarii când ajungeau în sat. Seara, stăteau strânși în jurul focului și fumul lega poiana de cer.
Când mă întorc în timp, văd bătrâne purtând cămăși cu platcă, fuste și șorțuri negre, ținându-se de un toiag cu lemn lucios, având grijă de un cârd de gâște sau de copilași. Bătrânele noastre știau să descânte, erau de nădejde.
Bunica Leanca, spre toamnă, când începeau să se coacă strugurii, își lua bățul și o traistă de mâncare și ședea toată ziua în vie și alunga graurii. „Mai e bună de ceva și baba ta”, o felicitau femeile pe mama. Viile aveau rod pe vremuri. Într-un an, nu mai știau în ce să mai pună vinul. Bogăție, bogăție. Porumb, dovleci, funii de ceapă și usturoi, duble de fasole.
Toate erau de la Dumnezeu. Și Dumnezeu făcuse acest loc din câmpie, ca eu să-i port frumusețea sa simplă în suflet și să îl plâng de departe.
Cristina Crețu 12.05.2019
Exercițiu pentru suflet
