Eu sunt ca ploaia

Vedeam lucruri uriașe în jur. Mă țineam de mâna mamei, de fustă sau de sacoșă. Centralista a spus: „Aveți legătura”. Mama a intrat în cabina telefonică și a zis cu emoție: „Noi suntem bine, sănătoși, tu fă-ți liniștit armata”. Când a ieșit, mi-a făcut semn să merg în față, ca să nu o văd cum plânge. Tata s-a îmbătat turtă când a plecat fratele meu în armată. Doi inși l-au adus pe brațe, cu binișorul. El s-a lăsat dus ca mielul și a plâns teribil, și s-a văzut pe sine plecând pentru doi ani la tunuri, când tocmai i se născuse primul fiu. La întoarcere, la casa lui de orfan, odinioară, nici nu a putut să intre în curte din cauza câinelui rău. Mama a potolit câinele și a învățat copilul să spună ,,tată”, apoi i-a arătat tatei fântâna nouă, și calul gras, din grajd. Mă gândesc acum: când era beat, tata avea curaj să plângă, eu văd lucruri în beția singurătății. Aș vrea: peretele de la capul meu să fie peretele unei cabine, îngerul din tablou să ducă firul, centralista să spună: „Așteptați puțin!”, dar nu, nimic din toate acestea, și sunt ca ploaia, bat la o fereastră închisă, iar și iar.