E noapte și mă întrebam cine sunt

Tata era un mare povestitor. Era plăcut să discuți cu el. Nu zicea vorbe rele, nu drăcuia, pe mama o alinta „Argentina”. Eu mă amuzam. Argentina este o țară. Mama mea este o țară. Mama, când povestea, dezvolta subiectul, făcea descrieri, aducea argumente, îmi forma o judecată de valoare. Erau oameni simpli, dar nu i-aș fi schimbat cu nimeni.

Într-un joc al memoriei, ca să rețin când a murit Rebreanu, în anul 1944, am spus că tata avea 11 ani atunci. Țin minte că îmi povestea cum se ducea cu oile și stătea în iarbă și fuma. „De ce fumai, tataie?” l-a întrebat fiul meu. „Să nu-mi intre șerpi în gură”…

Pe tata îl chema Dumitru. Pe seară, de Sf. Dumitru, stăteam pe scaune mici în grădinița rățuștelor, lângă nuc, doar săream pârleazul. Mama aducea mămăligă pe un fund de lemn și o așeza pe un scaun înalt. Noi ne aplecam și luam câte o bucată de pastramă caldă, de pe grătarul de la picioarele noastre. Într-o parte, o găleată de vin. Fiecare aveam cana noastră. Ne serveam. „Sănătate, să trăiești!” îi uram tatei. El se bucura și era fericit că aveam pastramă din oaie crescută de el, vin din via lui, mămăligă din porumbul lui, și era mulțumit. Bine, stătea mult timp doar cu băieții. Cu o pufoaică pe umeri, avea un aer de împărat cu o hlamidă. Jarul îi încălzea de la picioare și stăteau la povești bărbătești. Se auzea din casă râsul lor.

Tata, de ziua lui, primea mai mult fulare. „Ce fac eu cu atâtea fulare?” se întreba.

Ajunsese să aibă fularul bun, fularul de dus pe ici, pe colo, fularul de ieșit la animale, adică fularul mai vechi. Băiatul meu îl ajuta și dădea oile la ușă, iar tata, stând pe un scaun cu trei picioare, le mulgea într-o găleată de aluminiu, făcută de un meșter care mai trecea prin sat. Era frig și am vrut să-i pun fularul fiului meu, să-i acopăr nasul, dar el mi-a retezat-o: „Nu, vreau ca tataie”. Și i l-am așezat ca două aripi pe piept, în cruce.

Anul trecut, în preajma sărbătorii de Sf. Dumitru, fiul meu l-a visat pe tata. „Ce faci, tataie?” l-a întrebat. „Uite, fac și eu treabă pe aici”, i-ar fi răspuns tata. Era la fel cum îl știa, în putere, trebăluind pe la animale. L-a privit cu drag, apoi și-a dat seama că tata nu mai e. A început să plângă. Când s-a trezit, avea obrajii uzi. Plânsese în somn.

Toți avem un univers al nostru. Există elemente ale acestuia pe care nu le uităm niciodată, iar dacă acest lucru dă să se întâmple, visul împiedică uitarea.

Tata, când era la noi, în București, dormea într-o după-amiază. Văzându-l cum se zvârcolea în așternut, de pe o parte pe alta, băiatul meu l-a întrebat:

– Tataie, ce faci?

– Visez miei, a răspuns tata, şi-a adormit la loc.

Pe mama, am apucat să o duc la teatru, cred că în 1997. Ne-am dus cu taxiul, să nu o obosesc. S-a comportat firesc, la fel cum m-am comportat eu mai târziu, când am călătorit prima dată cu avionul, adică părea că mai mersese acolo. La întoarcere, pe bulevard, m-a salutat un iranian, un cunoscut al șefului meu. După câțiva pași, mama s-a oprit și mi-a zis:

– Cristino, ce de lume te cunoaște!

Acum, despre mine. Poate că primele mele cuvinte, în afară de mamă și tată, au fost salcâm, ulucă, fântână, iarbă, piatră, soare. Mama obișnuia, în zilele de vară, să scoată mașina Singer pe bătătură și să coasă. Mama nu zicea „Hai să scot mașina afară”, ci „Hai să scot mașina la soare”. Și acolo, lângă doi pruni, cosea. Avea cel mai frumos atelier, croia lucruri simple, cămăși cu platcă pentru bătrâne, șorțuri cu trei inele și buzunar pentru batistă, cum purta lumea demult, când oamenii își priveau sufletele, ci nu veșmintele.

E noapte și mă întrebam cine sunt. Pesemne, voi rămâne pentru totdeauna un om care așteaptă cu înfrigurare visul, singura alinare.