Deoarece am un suflet deschis, îi fac și pe cei din jurul meu să fie la fel ca mine.
Despre sărăcie, întotdeauna am vorbit pe față. Când am luat examenul de licență în ziaristică, m-am întors fericită la biroul unde lucram. M-am scuzat că am adus vestea pe uscat, de băutură, nici nu îndrăzneam să aduc vorba, dar m-am trezit gesticulând rotund și mi-am exprimat regretul că nu adusesem un tort, fie unul mai mititel.
Șeful m-a înțeles și mi-a spus la un pahar de ceai:
– Nici eu nu am avut bani. Când am plecat din satul meu, am vrut să ajung la Teheran, dar banii mi-au ajuns până la o localitate aflată la treizeci de kilometri până-n capitală. Am coborât și am mers pe jos restul drumului. Am mers la un unchi. Unchiul se uita la televizor, nici nu s-a uitat la mine. Eram lihnit. Mi-a dat un ceai. Cu ochii la televizor, mă întreba despre cei de acasă. Ce să fac? Am băut ceaiul și am plecat. Până seara, am găsit un service auto și m-am angajat. Seara, am plecat cu băieții. Am împărțit mâncarea cu ei și am dormit pe jos, claie peste grămadă. Plecam din noapte să ajung la timp la lucru. Dormeam puțin. Eram tânăr. Mă rugam mereu: Dumnezeule, dă-mi și mie o bicicletă! Încet-încet, am strâns bani și mi-am luat o bicicletă. Dormeam mai mult. Mă rugam: Dumnezeule, dă-mi și mie o motocicletă! Am vândut bicicleta, am mai pus bani, și mi-am luat o motocicletă. Am muncit mult și mi-am deschis un atelier pentru motoare vechi. Încet-încet, mi-am luat o mașină, a venit războiul, mi-am cumpărat teren și mi-am făcut o casă. Familia, tot așa, a crescut încet-încet.
Odată, la țară, la Ebrahim Abad, venise un musafir. L-am salutat respectuos. Părea un om bun.
– Domnul este unchiul cu ceaiul, despre care ți-am vorbit…
Niciun aer nu părea să îi despartă, stăteau pe sofaua îmbrăcată cu mătase și beau ceaiul odihnitor.
Mi-am dat seama că a trăi e o artă întreagă și dintr-odată m-am gândit la mine și mi-am dorit să-mi cumpăr din banii mei o bicicletă și să plec la drum, să plec.
(sursa foto: krif.ro)