Cristina Crețu 
Doamna Rodica este farmacistă. Este o femeie singură, văduvă. Aproape în fiecare zi, ăsta e drumul, merge la cimitir. De sărbătorile de iarnă, i-a dus un ursuleț de pluș soțului mort și i-a scris o felicitare. I-a scris așa cum i-ai scrie unui om aflat departe.
L-a iubit mult. Lui îi plăcea să o vadă cochetă. Merge și acum la coafor. Poate că e singurul lucru rămas la fel. Își acoperă urechile cu două mingi de pluș, prinse pe o cordeluță de plastic neagră. Nu simte frigul. Merge cu pasul mare și sigur. Doamna Rodica e o femeie înaltă, cu un aer intelectual. Nu se apleacă spre nimeni. Nu ascultă. Oamenii sunt mici. De aceea e nemulțumită când trebuie să scoată bani pentru orice.
Seara, deschide ușa balconului și ascultă orașul. Un aer rece pătrunde în cameră, dar nu-l simte. Nu mai simte nimic. Uneori, vorbește cu glas tare. Chiar și în cimitir, a văzut-o cineva vorbind singură.
În urma ei, un ursuleț, aflat într-o pungă transparentă, îmbrățișează crucea soțului.
Cele câteva rânduri nu s-au șters și poate că au fost citite. Ea așa simte. Și, de nicăieri, zâmbește, dar parcă nu e un zâmbet. E altceva.
