Cristina Crețu 
Am avut odată un motan cu blana gri. Vreau să vă spun, din capul locului, că am știut că e motan. Nu greșeam niciodată sexul animalelor. Cineva trebuie că m-a învățat, iar eu, inteligentă, am băgat la cap și am înțeles cum stă treaba. Motanul acesta, despre care vă povestesc acum, avea blana cenușie, o culoare omogenă, clară, frumoasă. Cum să-i zic, cum să-i zic? I-am zis Robert. Și pentru că îl găsisem pe câmp, am adăugat și numele Câmpeanu.
Într-o zi, eram în clasa a V-a , să nu mint, Robert a venit cu o labă din față ruptă. „L-a prins vreo cinie, cine știe pe unde o fi umblat”, a dat verdictul tata. Pe loc, vă jur, m-am transformat într-o doctoriță. Prima dată i-am dat cu spirt. Apoi, m-am mai gândit. Tata adusese un unguent de la fermă, bun la toate. Se numea „Osmatin”. I-am dat și cu Osmatin pe blană. Am luat vată și am pus niște atele de lemn. E drept, una era puțin mai lungă, dar asta a fost. L-am bandajat bine și am trecut fașa peste omoplați. L-am lăsat așa o săptămână. „Săracul, abia sare gardul”, îl căia mama.
Am dat jos atelele. Pune-te cu gimnastică pe el. Îi luam lăbuța zdravănă și îl obligam să se sprijine pe cea rănită. Peste câteva zile, îi luase cu mâna. Nu se mai cunoștea nimic.
Dacă venea cineva la noi și apărea motanul, nu se putea să nu se aducă vorba despre cum l-am făcut eu bine. Asta mă făcea să mă simt importantă în sinea mea. „Cum l-a făcut bine?” , se mirau toți care auzeau. Așa și pe dincolo. Eu doar zâmbeam, că eram timidă.
Era vară. Mama, la drum, vorbea cu o doamnă de la oraș. Poarta, deschisă. M-am apropiat. Mama m-a prezentat. Din pământ, a apărut și Robert. „Vai, ce pisică frumoasă! Ce blană reușită are! Nu mi-o dai mie, să o fac guler? Îți dau două sute de lei pe ea”, a zis doamna de la oraș, accentuând cuvintele „două sute”. Mama s-a codit. „Nu e pisica mea, e a fetei”, și s-a uitat spre mine. Bineînțeles că nu am bătut palma. L-am luat pe Robert în brațe și am și plecat. L-am salvat de două ori, cum s-ar zice. Dar nu îmi amintesc să fi murit Robert. Pur și simplu nu a mai venit acasă. Unde o fi?, întrebam prin casă. „L-o fi prins vreo cinie”, își da cu părerea tata, iar acest lucru mă îngrozea. Și, ca să nu mă întristez prea tare, adăuga: „Vine el, curvarul, de pe unde o umbla, vine.”
Robert nu a mai apărut niciodată. Asta știu sigur.
