Aveam puțin peste treizeci de ani și a trebuit să plec în Iran. Era prima dată când părăseam pământul țării mele. Nu mai călătorisem niciodată cu avionul și îmi era teamă. La plecare, i-am lăsat mamei extrase de la bancă, să știe de banii mei, în caz că voi muri.
Am plecat împreună cu un director din Brașov, un domn mic de statură, foarte de treabă și care vorbea excelent engleza. Acest lucru l-am observat în Iran, când a trebuit să traduc mai nimic. Domnul Rădulescu mi-a vorbit atât de limpede despre călătoria pe care aveam să o facem, că atunci când m-am trezit în avion, mi se părea că mai călătorisem și altădată, cum zicem noi la țară – mă simțeam de parcă mama mea, țărancă, mă născuse în avion.
Așadar, Iranul. Am stat în Teheran și am ajuns și undeva la țară, la Ebrahim Abad, unde locuiau părinții șefului meu. Am fost pe câmpuri. Aveau o vie cu struguri mari. Lanul de orz îmi venea până la piept, aproape. Sfeclă de zahăr, ceapă, grâu. Am ieșit într-o zi în curtea din spatele casei. Găini scormoneau cu ghearele pământul roșiatic. Un cocoș bătea din aripi. Un câine mare m-a lătrat. Într-o cameră cu pereți de lut erau saci cu grâu. Struguri cu boabe mari erau înșirați pe perete pe ațe de in, ca mărgelele, pentru stafide. Câteva oi cu coada lată stăteau închise într-un obor. Acolo, în curtea din spatele casei cu cercevele de metal, mi-am ostoit dorul de țara mea, când am auzit cocoșul cântând, bătând din aripile lui mari și roșii, atunci am înțeles că nu voi putea niciodată trăi în altă parte, oricât de bine mi-ar fi!
Cristina Crețu 03.11.2019
Departe de țară
