Dacă mai știe cineva

Tata a iubit mult caii. Iepei de pe urmă i-a zis Leana. Avea grijă să-i dea iarbă vara, fân și coceni iarna. Mergea la coasă cu fiul meu. L-a învățat să cosească. „Ridică, să nu știrbești coasa”, îi zicea. El se uita. Cu bătrânețile.

Când era să o potcovească, îl chema pe Dărășteanu, un țigan înalt, slab, cu ochii mari. Când vorbea, mărul lui Adam i se pe plimba în sus și-n jos, pe gâtul lung. Aprindeau focul la cuptor și povesteau vrute și nevrute. Despre oamenii din sat, mai mult despre ciobani. Cu cine târlește cutare, pe unde, în ce parte a câmpului. Țiganul era un om blând, cuminte. Priceput. Unghia spartă a Leanei în mâna lui găsea leac.

Potcoavele și caielele erau cumpărate din târg, de la Drăgănești. Leana cu pantofi noi. Cântecul pe care mi-l cânta pe șoseaua străjuită de plopi.
Sub umbra nucului, la un pahar cu țuică, tata îi spunea lui Dărășteanu că nu bea când merge în căruță. Țiganul îl aproba din cap. „Ce vorbești, mă, sunt ca șoferul!”, spunea tata.

Omul nu-l contrazisese, dar tata vorbea cu mândria lui că avea cal și căruță, putea să ia pe oricine care mergea pe jos, să facă un bine. Și cât bine a făcut, dacă mai știe cineva…

Tata atât avea. Un cal.

(foto din arhiva personală)