Cum o fi să-i mulțumești unui câine?

Eu am avut un hobby odată… Limba turcă. Am luat și meditații. Eram în anul al III-lea la jurnalism. Fără opt sutimi, nu am luat. Erau 12 locuri. Când am terminat jurnalismul, nu am putut să dau în vară, ca toți oamenii. Eu lucram atunci. M-am trezit că s-a îmbolnăvit șeful. În fiecare zi ziceam ,,Gata, de mâine încep să învăț ca lumea!”, dar nu puteam așa cum voiam. Primisem sarcini în plus. Bani nu aveam, să comand eu. În fine, am renunțat. Am dat în iarnă, cu picații. Licența am luat-o datorită unui puiuț de câine: Blacky. Am scris despre ea în „Zgarda roșie”, în Temple. Blacky m-a ținut trează nopțile. Așa am reușit să învăț. Știți cum e sentimentul când ai un tovarăș. Mai închideam ochii. Ziceam că repet în gând. Ațipeam. Blacky mă lingea pe față. Îmi spuneam singură că sunt o proastă, că am adormit. Tot Blacky mă împăca. Mereu am zis, pe acel câine mi l-a trimis Dumnezeu. Blacky a murit anul celălalt, din cauza unui vaccin. O dusesem la țară. Primăria a dat ordin să fie vaccinați toți câinii. Ea avea vaccinurile la zi, din București. A paralizat și m-a așteptat două zile să vin. Doar capul îi mai era viu. M-a văzut seara, iar dimineața nu am mai găsit-o. Tata o îngropase în vie, nici nu a vrut să-mi arate locul.
Uneori, mă gândesc la Blacky. Ieri am văzut dicționarele mele de turcă. Blacky mi-a ros numai dicționarele de turcă. Urmele dințișorilor ei sunt pe ele. Îmi amintesc de ea cum mă apuca de urechi și mi le clănțănea. Mama zicea: „Te ceartă că ai lăsat-o aici”. Îi găteam când mă duceam acolo. Odată, mama a tocat și puțin leuștean și a pus în supa de oase de vită. O fierbeam afară, pe pirostrii. „Na, să fie cu tot ce trebuie! Ce ciorbă făceam eu din astea! Lasă că pleci tu, să vezi cum mănâncă mămăligă, zice că e cozonac.” Ieri mi-am adus aminte de Blacky. Am spus plângând: „Așa sunt eu, mi-e dor de Blacky, de Leana (calul nostru) și de Ursică,” (un câine pe care l-a dat tata cuiva din Botoroaga). Pe Ursică l-a călcat o mașină. Leana a ajuns la italieni, până la urmă. Totul e pustiu în urmă. Mângâi câinii altora, unii mă întreabă, „Aveți câine?”. „Am avut, le spun. Am avut un câine trimis de Dumnezeu”. Și tot îmi vine să plâng. Cum o fi să-i mulțumești unui câine?…

(foto din arhiva personală)