Cristina Crețu 
Niculina, verişoara tatălui meu, era o femeie în vârstă, văduvă şi care locuia peste drum de noi. Avea faţa pistruiată şi părul gri-murdar, cu o culoare incertă, deoarece înainte, când fusese tânără, îl avusese roşcat. Lumea îi zicea Pufulina, toată ziua deretica, ieşea pe prispa lungă şi scutura câte un preş, macat sau vreo haină şi, dacă erai lângă ea, o auzeai şoptind: „Puf! Puf!”, apoi îşi strângea bine buzele, să nu-i intre praful în gură.
În ultimii ani, nu mai putea să meargă, se aplecase de tot de la mijloc, aşa încât mergea cu un scăunel de lemn vopsit, îl ridica şi-l azvârlea un pic mai în faţă, se sprijinea de el, făcea pasul şi chinul se repeta. De multe ori, am auzit-o vorbind singură, jurai că i se adresa cuiva. Vorbea cu bărbatul ei mort, cu fiicele sau cu nepoatele aflate departe, la oraş.
Venisem acasă, la tatăl meu, să-i deretic, să-i spăl hainele şi să-i fac mâncare.
Era iarnă, eram în casă şi abia am auzit un zgomot la uşa din spate. L-am întrebat pe tata:
– Cine e?
– Ţaţa, a zis el, şi i-a ieşit în întâmpinare.
A venit cu scăunelul până în casă, l-a pus lângă sobă şi s-a aşezat pe el. Cu gesturi tremurânde, a scos o bucată de hârtie din buzunar şi mi-a întins-o. Erau două numere de telefon fix. Am sunat, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am aşteptat, am sunat iar, nimic.
I-am dat înapoi hârtia şi i-am spus:
– Nu răspunde nimeni, tanti Niculina, nu sunt acasă.
Ea a încremenit, şi-a lovit faţa cu palmele şi a zis plângând:
– Aoleu, i-o fi omorât! I-o fi omorât!
A vrut să plece. Tata a luat-o în braţe şi eu am luat scaunul. Din braţele tatei striga cât putea:
– Morticică, vino să mă iei! Fie-ţi milă, Marine, şi nu mă uita aici.
Am văzut o bătrână singură, am văzut o bătrână uitată, am văzut bătrâneţea care schingiuieşte trupul şi mintea. Dar nu şi sufletul. Bătrânii aşa sunt, îşi iartă copiii că nu le deschid uşa, nu se plâng, rabdă, rabdă cu sufletul strâns într-o ultimă gură de aer…
