Cristina Crețu 
M-am refugiat în învăţătură. M-am înscris la cercul de română şi la cel de chimie. Până în trimestrul al doilea am ajuns cu trei olimpiade pe judeţ: română, chimie şi engleză.
Veneam în sat la două săptămâni şi, când plecam, îi spuneam mamei:
– Parcă mă duc la spânzurătoare…
Mama mă privea rănită. Eram două suflete gemene. Doar ne priveam lung şi nu ne mai spuneam nimic, respirând acelaşi aer greu, plin de cenuşă.
Stăteam la cămin şi, uneori, joia, ni se punea muzică în aer liber. Odată am ascultat melodia Words a lui F.R. David. Words don’t come easy to me…Un băiat frumos a venit să mă invite la dans. L-am refuzat şi mi-a spus că eram prima fată care îl refuza. Era frumos, tuns ca Ilie Năstase. S-o fi gândit că îi cad la picioare.
Nu credeam în frumuseţe, eu credeam în suflete. Unii oameni sunt frumoşi, dar oamenii care fac din asta un atu, care pun accent doar pe această latură a lor, îmi displac şi acum. Eşti frumos, ei şi?!
De revelion, eram singură. Fetele de pe uliţă mi-au găsit pereche, un băiat din Bucureşti, care avea bunicii la ţară.
Noi făcuserăm un tort, nu urmaserăm paşii niciunei reţete, ieşise o pâine dulce, cocoşată şi tare. George venise îmbrăcat în blugi, cămaşă de pânză topită, apoi s-a schimbat la costum şi vestă, cravată şi tot tacâmul. Eu purtam nişte blugi ungureşti şi o cămaşă albă. Mi-a adus trei garoafe roz, un om de zăpadă din carton şi un săpun Rexona, iar gazdei, o agendă şi o ciocolată. A vrut să mă pupe, dar nu am stat, m-a muşcat şi aveam mai multe urme pe faţă.
În seara următoare m-am ferit de tata să nu mă vadă, stăteam întinsă pe pat şi el a întrebat:
– Ce are?
– Nu are nimic, are cercurile olimpice pe obraz, i-a zis mama şi a dat pe faţă toată treaba.
George mi-a adus odată o cutie de compot de ananas şi un ness Amigo. A cerut un cuţit şi m-a rugat să fac o cafea. N-am găsit niciun cuţit potrivit, decât pe cel mare.
– Eu nu-l duc, i-am zis prietenei mele care era la mine. Ce, tăiem porcul?
L-a dus fratele meu. Apa fierbea. Am pus zahărul şi ness-ul şi aşteptam să dea în fiert. Când am dus cafelele, nu aveau nicio spumă.
– Nu aţi frecat cafeaua?
– Nu, n-am ştiut.
Nu mai văzusem cafea granulată, ştiam doar nechezolul de 24 de lei.
Am ajuns în Bucureşti într-o vacanţă. Eram în Ferentari şi am văzut un telefon public. I-am cerut cumnatei mele o fisă de un leu şi l-am sunat pe George.
– Alo! Bună ziua, cu George aş dori să vorbesc.
– Cine întreabă? mi-a zis o voce piţigăiată de femeie.
– Sunt Cristina.
– Care Cristina?
– De la ţară, m-am înecat eu în propriile cuvinte…
– Aaaa, deci tu erai, cu tine a cheltuit 500 de lei de revelion, să-l laşi în pace pe George, eu vreau să scot om din el, iar pe tine nu dau nici o ceapă degerată! Clic! Închisese.
Cred că m-am schimbat la faţă. Am ieşit din cabină cu o faţă lungă, de cal tras la pământ cu forţa, să nu mai alerge.
– Gata, ai vorbit? Atât de repede? m-a întrebat cumnata mea.
– Lasă, am mormăit eu cu o voce stinsă.
Oraşul mi s-a părut mai cenuşiu, iar zgomotele lui erau bătăile unei inimi bolnave, care nu ştia să se bucure.
(fragment din ,,O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)
