Cristina Crețu Am ales Liceul sanitar din Târgovişte, dar examenul îl dădeam în Alexandria, la fostul sanitar, schimbat în mecanică fină. Ceauşescu. Mama m-a adus mai înainte cu două zile şi m-a lăsat la o rudă. M-a condus până la liceu, m-a învăţat drumul şi s-a întors în sat, la treburile casei, aveam oi, porc, păsări de îngrijit.
La examen, o doamnă, văzându-mă singură, şi-a notat numele meu pe o hârtie, fiind sigură că voi reuşi. Peste o săptămână s-au afişat rezultatele. Mama a venit la mine şi m-a trezit:
– Cristina, mergem, însă nu ai luat examenul…
– De unde ştii, mamă?
– Am visat şi visul meu nu mă înşală… Ziceţi voi, dar eu ghicesc în vise.
– Ce ai visat, mamă?
– Urcai pe o scară, apoi ai coborât. Eu aveam două basmale în mână, una frumoasă, cu flori, şi alta, mai aşa. Ţi le-am întins, dar tu n-ai ales basmaua frumoasă, n-ai ales-o…
O credeam pe mama, indiferent ce mi-ar fi zis.
Dacă aş fi avut o putere mare, aş fi întors timpul, mama ar fi dormit şi ar fi visat din nou, iar eu aş fi ales basmaua cu toate florile pământului…
Eram măruntă, nu vedeam listele, stăteam ca o balerină pe vârfuri, oboseam şi iar vedeam trupurile bărbaţilor înalţi din faţa avizierului, unele neclintite ca nişte statui pe gânduri. I-am zis unui bărbat numele meu, cu teamă.
– Ai intrat a doua, mi-a zis el.
Am alergat spre mama şi i-am adus vestea cea mare.
– Vezi, nu ai visat bine, am luat examenul, l-am luat, a văzut cineva, am intrat a doua!
M-a îmbrăţişat şi m-a strâns la piept, de parcă voia să mă bage în suflet. Am mai aşteptat şi, când s-au mai rărit persoanele din faţa listelor, am reuşit să mă strecor şi să ajung în primul rând.
– Trebuie să văd cu ochii mei! îi spusesem mamei.
Pe prima listă erau trecuţi cei 37 de admişi. Nu mi-am văzut numele… Urmau picaţii, pe mai multe liste. Eram a doua, dar la picaţi, cu aceeaşi medie ca şi primul. Am simţit sângele cum mi se lăsase în jos, la picioare, şi inima cum îmi bătea pe asfalt. Totul îmi juca în ochi şi vedeam valuri-valuri, lumea, mama venind spre mine, listele negre. Am început să plâng.
M-am întors la locul cenuşii arse şi mi-am notat rezultatele. La română luasem puţin, eu, care mersesem la olimpiada pe judeţ, eu, premianta clasei! Nici la matematică nu făcusem vreo ispravă. Am plâns în neştire. M-am gândit, româna e română, poate că eram subiectivă, dar la matematică, unde avusesem o problemă despre un trapez dreptunghic care se rotea în jurul bazei (formând un con şi un cilindru), aria laterală a figurilor formate era 20 π. Ştiam răspunsul, domnul Mircea mă scosese pe mine la tablă, ştiam.
Eu aşa făceam în jocul memoriei mele, legam o informaţie nouă de alta să nu uit, problema o legasem de faptul că eram la tablă, în faţa clasei.
Am rugat-o pe mama să facă o contestaţie. Când s-a dus să ia răspunsul şi a văzut că nu a rezolvat nimic, i-a cerut dosarul directorului:
– Daţi-mi dosarul, n-a luat, n-a luat, însă eu vreau să merg mai sus, la Ministerul Învăţământului, să vedem, ei ce zic?!
Atunci, directorul a luat-o de un umăr şi i-a spus:
– Copilul e bun, rămâne la noi în liceu, ce să vă zic, doamnă, aţi avut gardul, dar n-aţi avut propteaua…
(fragment din ,,O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)
