Când voi fi şi eu…

          Venise iarna. Antrenamentele le făceam în club. Alergam prin zăpada înaltă şi îmi simţeam pielea roşie arzând. N-aveai tată, n-aveai mamă. După alergat, mergeam la forţă într-o încăpere unde era şi un bazin cu apă, cu două caiace fixate pe un suport metalic. Apa mirosea a stătut şi era rece-rece.

          Câteodată venea marele Ivan Patzaichin, cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară din 1968, 1972, 1980 şi 1984 şi triplu laureat cu argint, antrenorul lotului olimpic de caiac-canoe. Când intra, aducea o lumină cu el. Eram mândri că vine să ne vadă.

          Nu aveam voie să facem alte exerciţii decât la comanda  „Schimbă!”. Eu făceam flotări când a venit într-o zi. A vorbit cu antrenoarea şi a durat ceva timp, am făcut flotări la rând, până când am simţit un curent electric fulgerându-mi braţele. Când doamna Bodocan a zis în sfârşit  „Schimbă!”, mi-am zis în gând „Bogdaproste”.
După antrenament, am mers în staţia tramvaiului 24, în faţa clubului.

          Era o seară rece de iarnă, fumurie. Mi-am deschis fermoarul de la geacă. Eram un vulcan încins şi obosit. În staţie, doar un om. Tramvaiul nu mai venea. M-am plimbat pe refugiul îngust, până am ajuns la capăt. Când să mă întorc, am căzut fără să alunec, secerată de oboseală. O haită de lupi urla în mine de foame.
Oraşul părea aţipit, câteva luminiţe ici-colo săgetau mantia ceţoasă a serii.

          Într-o zi, după un antrenament, ne-am dus – câteva fete – la sauna fotbaliştilor. Nu era nimeni, decât femeia de serviciu. Am rugat-o să ne lase şi pe noi şi a rămas că vine după o jumătate de oră. Ne-a încuiat şi a plecat. M-am dus şi m-am aşezat pe cea mai înaltă treaptă.

          Fetele rădeau de mine:
– Asta nu transpiră!
Am coborât şi am făcut câteva genuflexiuni. Nu ştiu ce s-a întâmplat, că femeia a întârziat. O colegă avea faţa roşie, pete-pete. Simţeam în corp o sfârşeală şi ne-am dus toate către uşă. Am mai aşteptat un timp şi a dat Dumnezeu şi a venit uituca noastră. Am ieşit în viteză, cu gurile căscate, flămânde de aer.

          Dacă nu mergeam la ţară, mergeam la coadă la carne, încă din noapte, pe la două-trei. Oamenii se ajutau între ei, lăsai rând peste tot, „Sunt şi eu după Dvs., vă rog!”, aşa reuşeam să ne aprovizionăm cu tot ce găseam şi pe lângă pungile de carne, mai luam ouă, cafea nechezol, uneori, portocale. La ziuă, venea cumnata mea, cu fetiţa adormită în braţe. Nouăsprezece lei kilogramul de carne. Omul şi punga. Noi cumpăram patru. Nu vorbeam nimic de rău, despre viaţă şi alte neajunsuri, nu ştiai lângă cine stăteai, aşa că încercam să părem oameni împliniţi, privind totul firesc şi muţi.

          După examenul de treaptă, am fost repartizată la clasa doamnei Ulman, profesoara de chimie. Doamna Grecu a venit într-o zi la clasă, m-a luat şi m-a dus înapoi, la clasa de sculeri matriţeri. Noua profesoară de română era doamna Jerca, o doamnă în vârstă, de la care nu am învăţat nimic. M-am trezit pe cont propriu. La o oră de română, când conspectam o lecţie, Dana mânca pufuleţi, ronţ-ronţ, cu gura lângă urechea mea. Apoi a scos de sub bancă nişte desene cu doi dintre profesori. Semănau atât de mult. Profesorul de istorie era reprezentat drept o statuie, un bust pe un soclu. Ochelarii, fruntea înaltă, părul într-o parte, dus uşor spre spate, leit. Pe soclu, scrisese:  „Tatăl nostru şi al istoriei”. Mai era reprezentat şi domnul Bârţă, profesorul de economie politică.

          Doamna Jerca a venit şi i-a luat foile din bancă. Şi-a lovit faţa uşor cu palma când l-a recunoscut pe profesorul de istorie, pe care îl respectam mult:

        – Vai, domnul Hamzescu!

          Eram secretara U.T.C şi şefa clasei. M-am ridicat şi mi-am cerut scuze în numele ei şi i-am explicat că Dana făcea doar nişte exerciţii să-şi dezvolte capacităţile, pregătindu-se pentru Arhitectură. Cu greu am convins profesoara s-o ierte, apoi i-a rupt foile.

          A trebuit să mă mut la cămin. Un nou membru venea în familia fratelui meu. Rămas-bun, Drumul Taberei! A farewell to my first home!

          Viaţa e cunoaştere. Fără experienţă, nu poţi să-ţi afli limitele. Toţi visăm la stări de bine, la fericire, dar nu ştim ce ne aşteaptă chiar după primul colţ. Noi situaţii mă aşteptau să mă călească precum oţelul.

          La cămin, am stat în cameră numai cu fete de la profesională. Acestea nu aveau mai nimic de învăţat.
Veneam de la antrenament şi mergeam unde erau chiuvetele. Spălam bine două dintre ele cu Tix şi detergent, le puneam dopuri din două cârpe, strângeam apa caldă şi o aruncam pe mine. Numai marţea şi joia era deschisă sala de duş, în rest, mergeam la chiuvete.
A venit pedagoga şi m-a văzut dezbrăcată.
– Ce faci aici?
– Îmi fac duş, doamnă, sunt sportivă şi transpir, nu pot să dorm aşa.
Nu a mai zis nimic, păream nesimţită, doar cu lenjeria intimă. Şi-a întors privirea şi a plecat.
Fetele de la sport se dezbrăcau în vestiar şi învăţasem să văd prin ele.
Nu aveam patul meu, dormeam cu o fată, Tatiana, creaţă, cu părul făcut permanent. Seara le rugam să tacă, să pot învăţa, aveau gurile mori stricate. Una era mai înfiptă:
– De ce să tăcem? Cine eşti tu?
I-am spus că aveam teme, că eu eram la liceu, dar nu înţelegea. I-am zis că o fac afiş pe perete şi i-a tăcut meliţa.
Când îmi venea rândul să fac planton, îmi alegeam intervalul trei-şase dimineaţa. Stăteam pe scaun şi învăţam limpede, fără nicio piedică. Zorii mă găseau cu un zâmbet împlinit.

          M-am supărat crunt pe Tatiana într-o zi. Îi dădusem un pulover alb să se ducă la întâlnire şi mi l-a dat înapoi nespălat. Una la mână. Doi, s-a urcat pe mine să-mi arate cum fac băieţii. M-am calmat şi i-am propus să fiu eu băiatul. Fetele se uitau la noi şi se hlizeau, dându-şi coate. Scenă de scenă. Tatiana s-a întins ca vulpea şi se aştepta să mă urc pe ea.

          I-am tras o palmă în plin, dar nu cu toată forţa mea, îndeajuns să i se umfle falca…

          Urla. A venit pedagoga.

        – Ce s-a întâmplat aici?

        – Eu i-am tras o palmă Tatianei, mi-e ruşine să vă spun de ce, dar întrebaţi-o pe ea sau pe celelalte fete…

          Nimeni nu a mişcat în front. Văzând că nu scoate nimic de la noi, a plecat.

          Când m-am dus acasă, le-am cerut părinţilor să-mi caute o gazdă. Eram sătulă de plantoane, de zilele de serviciu la cantină şi nu o mai suportam pe Tatiana, deşi dormeam la capătul celălalt al patului.

          Am găsit o cameră în strada Udrişte, la doamna Munteanu. Cameră înaltă, un pat gol, sobă, o oglindă veche, o masă cu un scaun şi fereastra ce da spre serviciul de circulaţie rutieră. Puţin mai sus, era biserica Sf. Stelian.

          La doamna Munteanu nu aveam decât apă rece. Era un boiler vechi, dar nu funcţiona. Cada avea picioare de crocodil. Era acolo de decor. Camera de baie era întunecoasă şi rece, doar oglinda veche, cu pete, zâmbea strâmb.
De mâncat, nu ştiu unde aş fi putut să-mi gătesc, nu avea nicio bucătărie, pe hol ţinea un reşou cu trei ochiuri pe o masă, mai mult pentru cafele, apă pentru ceai sau pentru compoturi. Fineţuri.
Norocul meu a fost verişoara mea, care stătea puţin mai în josul străzii. La ea mâncam, mă spălam, iar la doamna Munteanu doar dormeam. Ca la hotel.
Am chemat un vecin şi mi-a zugrăvit camera cu humă, mi-am zis să aibă mirosul tinereţii mele. Un loc nou şi curat. Ca un răsărit.
Gândurile îmi zburau spre facultate. Priveam lucrurile la modul serios, toţi ştiam spre ce ne îndreptam, îmi erau dragi studenţii noştri din sat, îi admiram când treceau de la tren, cu rucsaci de munte în spate şi mă salutau.  „Când voi fi şi eu…”, visam eu cu îndrăzneală.

(fragment din ,,O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017).

 În imagine: Doamna dirigintă, Iolanda Grecu, şi colegii de clasă, într-o excursie (foto din arhiva personală)