Când schimbi aerul

Munceam, munceam, cu ani în urmă. Aveam exporturi, teancuri de acte, drumuri. Șeful mă îmbărbăta. „Lăsați, că veniți în Iran, mai schimbați aerul.” Și îl schimbam. Odată am stat 24 de zile. Era iarnă. Când m-am întors, am luat un taxi de la aeroport. Era cald în mașină. Mi-am deschis un nasture și imediat am vrut să-l închid, crezând că e un gest care nu se cuvenea. Apoi, mi-am venit de acasă. M-am uitat la taximetrist. Își vedea de drum, nu se sinchisea de nasturele meu.

Azi am fost iar în Iran. Am văzut un film cu subtitrare în limba engleză.

Un tată bătrân și văduv este nevoit să-și urmeze fiica, ginerele și nepotul în Teheran, unde aceștia se stabiliseră. Înainte de asta, își pierde slujba. Până atunci, lucrase la o firmă unde era curier și făcea ceaiul, spăla paharele, le punea frumos la locul lor. Își lua bicicleta și se întorcea acasă. De fiecare dată, aducea ceva, cel mai mult o lipie lungă coaptă în cuptor pe pietre (am mâncat și eu în Iran). Mi-a plăcut aerul lui de om mulțumit, că aducea ceva acasă. Își întreba mereu fiica: „Ești fericită?”. Ea îi răspundea că este, numai să fie de acord să se mute cu ei în Teheran. S-au făcut restructurări la firmă. În afară de el, mai era un bărbat tânăr, care făcea aceeași muncă. Șefii l-au anunțat cu regret că trebuie să plece. Bătrânul a spus că nu e nicio problemă și că înțelege situația, mai ales că tânărul acela avea mama bolnavă. S-a întors la un vechi meșteșug pe care îl cunoștea: olăritul. A dăruit unei femei, cam de vârsta lui, un vas, cu rugămintea să-l recomande și altora. Femeia i-a dăruit și ea o sticlă cu apă de trandafiri. Fiica sa nu știa că își pierduse slujba. El pleca dimineața cu bicicleta, ca întotdeauna, dar cu vase învelite în cârpe să le vândă, însă lumea nu mai cumpăra ulcioare…Veniseră alte timpuri. Într-o zi își uită mâncarea pentru prânz. Fiica merge la firmă și află adevărul. Bătrânul se hotărăște să-i urmeze în Teheran și îi spune fiicei: „Mi-e rușine. Cum să stau în casa ginerelui meu? El va munci și pentru mine”.

Vedeam filmul și mă gândeam la tata. Și tata a venit la mine. El mi-a văzut casa la șapte ani după ce o cumpărasem. Când a venit, era bătrân, văduv și bolnav. Nu știam ce să-i mai dau. Toată ziua îl întrebam: „Ți-e foame, tată? Vrei ceva?” Și-a făcut cunoștințe. Se uita de la geam în fața blocului. „Dă-mi șapca, mă duc jos, că a venit prietenul meu.” Vorbeau despre medicamente. Tata spunea că nu ia nasturi. Prietenul l-a corectat. „Nu se zice nasturi, se zice pastile”. „Vezi? Eu am vorbit ca la țară, Marin m-a corectat”.

Mă întrebam cum s-a simțit tata la mine. O fi fost fericit? Într-o zi l-am dus la grădina zoologică, iar altă dată la Indiana, la un profiterol. Când era mai bine. Am fost la nunta nepoatei. Cam atât. În rest, boală. Tata a avut cancer gastric. Stătea pe bancă în fața blocului ore în șir. Cu ochii filma lumea, porumbeii, totul.

Să revin la film. Bătrânul nu s-a simțit bine la Teheran, pe stradă nu putea ieși, să nu se rătăcească, chema liftul și deranja vecinii, pur și simplu nu-și găsea locul. Într-o dimineață a plecat, înainte să se trezească cineva din casă.

Când a revenit în casa sa din provincie, purta un zâmbet pe față. Femeia care îi dăruise apă de trandafiri era chiar acolo. Îngrijise în lipsa lui mușcatele, să nu se ofilească. Fiica bătrânului îi lăsase cheia. S-au revăzut și cred că au rămas împreună, după cum îi ghicise un prieten din parc, atunci când i-a dat o hârtie pe care erau notate niște versuri de Hafez. Oricum, era vorba despre drumuri și despre prietenie, un prieten bun, pe care să contezi. Hafez avusese dreptate. Ultima imagine, femeia îmbrăcată cu un chador înflorat, cu o stropitoare în mână, aplecându-se către o mușcată toropită de soare, zâmbind.