Cristina Crețu 
16 aprilie
Simțeam astăzi o tristețe. Mă uitam la cer, la nori, la griul lor lipicios. Am întrebat-o pe vecina mea: o să plouă? Am întrebat-o cu teamă. O teamă de ploaie. „Nu, nu o să plouă”, m-a liniștit ea. Și acum, furtuna: verișoara mea de gradul al doilea, bolnavă fiind în ultimul stadiu, s-a sinucis… Eu tot o văd râzând, plină de viață, aranjându-și o șuviță rebelă și lăsându-și mâna să se odihnească pe piept… Vorbea cu mâna pe inimă… În scrierile mele, am amintit de tatăl ei. În ’56 el a fost primul om din sat care avea televizor. A murit într-un accident, de tânăr. Viețile celor din familie s-au schimbat, apoi. Moartea unui om schimbă totul. Nu există consolare. Învățăm să murim și noi. Și cui să spunem că ne e greu? Cui?
Rămas bun, Mariana! („Marinică”, cum îi spuneam eu).
17 aprilie
În buza serii, o pasăre mare, gri zbura deasupra mea. Instinctiv, mi-am ridicat capul și i-am văzut aripile, aripile puternice, săgetând cerul gri, cu pete palide de lumină. Cât timp să fi trecut pe deasupra mea? Puțin timp. A fost suficient să-mi trezească beția zborului. Parcă pasărea aceea era legată de mine cu un fir nevăzut și zburam și eu. Amețisem.
Când am coborât capul, privirea mi-a rămas pe un felinar cu lumina galbenă, o bancă pustie și un copac uscat, peste care primăvara uitase să vină.
19 aprilie
Geamantanul
Toată viața, mama și-a ascuns frumusețea sub basmale. Când își spăla părul, și-l aduna melc în creștet. Strângea oalele golite de apă, scotea albia și arunca apa murdară. Venea în casă, se așeza pe pat, așternea un prosop din țesătură albă și se pieptăna. Mama pieptănându-se, un întreg ritual. Păstrez în minte acest tablou cu ea, când îi urmăream cu atenție și curiozitate gesturile și trăsăturile și descopeream o mamă mai tânără și mai frumoasă. Din părul căzut, cu timpul, a strâns cât să umpli o pernă. Într-o zi, mi-a spus că, atunci când o fi să fie, să i-l pun pe tot în perna din sicriu. Mama vorbea cu mine deschis despre moarte, de parcă avea să plece într-o călătorie. În geamantanul meu vechi, pe care îl luasem în tabere și pe care îl târâsem după mine la toate gazdele din București, jupuit în unele locuri, păstra tot ce trebuia pentru ziua cea mare, să fie la îndemână.
Anii au trecut. Uitasem de păr, de toate. În ziua aceea, pentru care mama atâta mă pregătise, l-am văzut: într-un sac de plastic, lângă șifonier. Sus pe șifonier, geamantanul. Apoi, s-a golit, cum s-a golit și casa.
23 aprilie – Sf. Gheorghe
Noapte. Ora două. Visasem urât. Mă aflam într-o barcă înconjurată de ape spumoase și repezi. Îmi era frică să nu cad în melcii spumegați și cu greu îmi țineam barca pe lângă mal. Pe uscat, treceau camioane lungi, care făceau un zgomot asurzitor. M-am văzut într-un loc de vacanță. Mulți oameni necunoscuți erau în jurul meu. Veneau și mi se prezentau. Erau prietenoși. Un bărbat spunea că e din Ardeal. L-am văzut pe un băiat din satul meu. M-am bucurat prima dată, dar pe loc am înghețat. Băiatul e mort, iar eu știam acest lucru în vis. M-am înspăimântat și m-am trezit transpirată. Am mers la bucătărie să beau apă. M-am oprit la calculator. Apoi am primit această veste tristă. Fratele meu s-a stins la ora 2:30 dimineața. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!
Număram membrii familiei mele. Primul abac, degetele de la o mână: tata, mama, Marian, Stelică și Cristina. Mai am două degete drepte. Trei le-am strâns pe rând: la 30, la 40 și acum, la aproape 50 de ani ai mei…
