Cămaşă nouă pentru suflet (VII)

          Când merg în piaţă, uneori mă întâlnesc cu un iranian. Mi l-a prezentat odată un vecin. Ştie că am fost de mai multe ori în Iran. Mă salută:
– Salam!
– Salam, răspund eu.
– Khubi too? ( Eşti bine?/ Ce faci?)
– Man khubam, kheili mamnoon, continui eu. (Sunt bine, mulţumesc mult). Va shoma? (Dar Dvs.?)
Apoi, plec :
– Khodafez!
– Khodafez shoma! (Domnul să vă apere, ceva de genul acesta).

        Cât vorbesc, parcă mă întorc în timp. Desigur că n-am uitat cuvintele de bază din farsi. Vorbesc precum un copil, dar nu aş muri de foame. Eu mă întorc în amintiri, dar el se bucură mult că mai schimbă o vorbă în limba lui…

          Lumea visului e mai frumoasă decât realitatea. În ea găsesc uneori  răspunsuri. Un vis, cel mai important dintre cele avute, îmi stăruie acum în minte şi îmi dau seama că mi-a fost dat tocmai pentru ca să accept realitatea. Eram în China. Mergeam în Munţii Wudang. Plecasem din Shanghai cu trenul şi am stat în el douăzeci şi trei de ore. Nu am mâncat aproape deloc, mirosurile supelor instant îmbâcseau aerul şi-l făceau greu. Din când în când, coboram din pat şi-mi pregăteam un ness cald. Într-o pungă, aruncasem câteva mandarine. Făcusem cea mai bună alegere. În satele prin care treceam, oamenii cultivau orez. Îi vedeam cum stăteau aplecaţi şi îmblânzeau pământul plin cu apă. Pe terase, plantaţii imense de ceai. Lumina făcea ca în depărtare să fie violete. Când am ajuns, am mers la hotel. Eu nu dorm fără să mă rog, ştiu câteva rugăciuni, dar mă rog folosind şi cuvintele mele spre a mulţumi Domnului pentru ceva anume sau pentru cei dragi.

          Am dormit şi am avut un vis. Pe o piatră albă, se odihnea Iisus. Am ajuns până la poala cămăşii sale lungi şi simple. Stăteam jos, lângă picioarele Lui.

        – Ai greşit în viaţă? m-a întrebat.

        – Da, sunt un biet om, am greşit, doar Dumnezeu e pur…

          Nu a spus nimic. Continua să se uite în zare, iar eu nu îndrăzneam să-I caut privirea.

        – Mi-e dor de părinţi, m-am trezit spunând.

        – Ştiu…, mi-a zis El cu durere şi mi-a pus o mână pe creştet.

          Am simţit că suferea pentru mine şi că părinţilor mei atât le-a fost dat să trăiască. Nimeni nu a putut schimba acest lucru. Sfârşitul ne e dat odată cu începutul.

          Am sărit din vis şi, de cum am deschis ochii, am înţeles moartea părinţilor mei. Şi am acceptat-o.

          Zilele trecute, am aflat cum se numeau străbunicii mei: Dumitra şi Ion, Maria şi Cristea. Ţărani simpli. Ion ar fi fost un bărbat mărunt şi blând. Un alt străbunic, nu-i ştiu numele, bunicul mamei, a fost tăiat la gât de turci. Din oamenii aceştia mă trag eu. Când a murit tata, în groapa care s-a săpat, au fost găsite nişte opinci. Un unchi al său, Dumitru, fusese înmormântat acolo. Dumitru din groapă şi tata, tot Dumitru, care venea.

          Când am aflat cele patru nume de străbunici, m-a cuprins o duioşie şi parcă îi cunoşteam şi sângele lor vorbea în mine…

 (fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)

În imagine: o fotografie veche, găsită într-un sertar…