Cristina Crețu 
Când nu scriu, merg în cimitir. Fiul meu sculptează litere. Uneori, restaurăm statui şi cavouri. Cel mai mult îmi place în Bellu. Merg pe alei citind din mers epitafuri, nume, ani. Câtă lume plecată, câte poveşti de viaţă îngropate! E-atâta linişte în cimitir şi e atât de sfântă!
Copacii înalţi scrutează oraşul. Printre morminte se plimbă în voie pisici. Le-am făcut poze. Una vărgată nu se distingea de pământul pătat de frunze uscate de lângă ea. O nevastă de general, când i-am restaurat locurile de veci, ne-a cerut să hrănim pisicile cu bobiţele din dulapul de sub o băncuţă şi să le dăm apă. Vorbea mereu de soţul dus, care fusese „un militar în casă” şi despre fiul din America. La sfârşit, a făcut o poză mormintelor, să le arate fiului. Doamna era atât de singură, dar era bine că nu-şi dădea seama. Pământul o despărţise de soţ, iar mările şi oceanele lumii, de fiu. Pisicile o iubeau.
Zi de vară, cu aer umed. Discul soarelui stă ascuns. Cerul musteşte de alb. Coroanele copacilor se mişcă în vântul care uneori se înteţeşte şi pătrunde ameţitor prin fereastra deschisă, de parcă ar intra o umbră rece. Ca un semn. De la geam, văd oraşul pustiu. Câţiva pescăruşi taie aerul, deşi nu avem mare aici. Vin din parc, unde e lacul artificial. Ieri am văzut unul mergând printre copaci. L-am ocolit, să nu-i tai calea, şi am mers câţiva metri uitându-mă după el. Copacii umbroşi, pescăruşul şi, pe o bancă, două bătrâne. Razele aurii coborau la poalele copacilor ca nişte ofrande. O amiază perfectă să călătoreşti prin amintiri sau să pictezi, fie doar cu sufletul.
Merg cu fiul meu spre Billa. Ajungem chiar în dreptul bisericii Sf. Vineri. Îmi spune că în cimitirul Ghencea a fost înmormântat de curând un general. Cântase şi o fanfară. Ca să mă facă să înţeleg mai bine ceea ce simţise, îmi zice:
– Era frumos şi trist, mamă! Se auzea trompeta cântând atât de trist, ca şi cum… apunea soarele, adăugă el desfăcându-şi braţele şi îndreptându-le spre pământ.
Mi se umezesc ochii şi mă închin către biserică. Tocmai am auzit cea mai frumoasă comparaţie.
Am obiceiul să strâng flori uscate. Mai ales, trandafiri. Sus, pe raftul unde sunt cărţile roşii şi negre, lângă fotografia tatălui meu, un trandafir uscat îşi ţine clopotul într-o stare de veghe. Când eram copil, am citit nişte versuri într-o carte: „Ce frumoşi sunt trandafirii/ Când cad pradă ofilirii”. De-atunci, tristeţea am asemănat-o cu trandafirii ofiliţi.
Flori uscate şi fotografii. Tata îmbrăţişându-mi fiul, la un Revelion, parcă prin 2000. În spatele lor, pe perete, doi păuni pictaţi pe o carpetă roşie. Roşie ca sângele. În camera noastră bună împărţeam atunci nişte clipe.
Uneori văd că dispare fotografia de pe etajeră. Merg în camera fiului meu şi o găsesc.
– Lasă-l la mine pe tataie în seara asta. Uite, ce mult mă iubea!
Fotografia spune totul, mai mult decât o mie de cuvinte.
(fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)
