Cămaşă nouă pentru suflet (IV)

Pe 28 iunie am fost la aniversarea de zece ani a unei edituri. Bucureşti, vară, lume luminată. Mă invitase o prietenă, dar nu a mai venit. Când mergi la un eveniment, cauţi chipuri cunoscute. Nu mă cunoştea nimeni. Am luat loc pe scaunul alb şi am ascultat discursurile.
La două scaune de mine, pe rândul din faţa mea, profesoara universitară din Udrişte. Au trecut treizeci de ani de când am dormit în biroul ei, înaintea unei probe a examenului de admitere. Ce-i timpul? Nu e decât un sculptor cu o daltă de lumină în mână. Ochii ne rămân ferestre de gând şi de suflet. Ochii profesoarei m-au recunoscut. I-am întins cartea Temple de trei zile, cu o ploaie de sentimente în suflet. Apoi am plecat şi m-am pierdut în iureşul străzii, păşind direct din timpul acela şi păstrând tot ceea ce mi-a dat viaţa, ca nişte metamorfoze care m-au împlinit, atâtea câte mi-au fost date….

M-am întors în noapte acasă. Cum treci de locul de joacă pentru copii şi de cele trei mese de tenis, începe tărâmul copacilor, câţiva mesteceni lângă trotuar, castani, un plop, salcâmi şi tei. Strada e cufundată în linişte. Când şi când mai trece câte o maşină. Coroanele copacilor stau sprijinite ca nişte umbrele uriaşe pe trunchiurile negre. Pe dedesubtul lor, răzbate lumina galbenă a felinarelor. Jos, aur, mai sus, o mare verde-neagră şi-apoi, bolta cu nori adormiţi. Nu pâlpâie nicio stea, oraşul e cufundat în noapte, ca un cap de copil aţipit în poala unei bătrâne cu straie cernite, şoptindu-i o poveste.

Mi se pregăteşte ceva. De când scriu, mi-am făcut destui prieteni, de pildă, peste câteva zile sunt invitată la o terasă. Nu prea beau, dar îmi va prinde bine să-mi descreţesc un pic inima. Mai discutăm şi ne dăm glas visurilor noastre literare.

De multe ori, sunt convinsă că trebuie să mori ca să se găsească unul să zică „Omul ăsta a scris. Păcat că nu a avut timp să-şi desăvârşească opera. Păcat că nu a fost înţeles…“ Apoi, lumea te uită cu aceeaşi viteză care e prinsă la elicea vieţii, cu seninătatea omului care nu a fost bine informat. Nu te-a ştiut, deci lumea nu poate fi vinovată sau dacă te-a ştiut, nu s-a oprit să te vadă. Ai murit degeaba.

Mă uit la poeţi, Nichita, Nichita…Unii povestesc cum l-au cunoscut, cum i-au citit poezii. Eu i-am văzut mormântul din Bellu. Pe monumentul funerar scrie, asta dacă poţi să intuieşti şi îţi merge mintea, literele săpate fiind şterse, dacă nu, mergi şi le pipăi ca orbul:

„CA ŞI CUM AI VEDEA MUNŢII PLÂNGÂND,

CA ŞI CUM AI CETI ÎN DEŞERTURI UN GÂND,

CA ŞI CUM AI FI MURIT ŞI TOTUŞI ALERGÂND,

CA ŞI CUM IERI AR FI ÎN CURÂND.

ASTFEL STAU PALID ŞI TRIST, FUMEGÂND.

……………………………………………………

EU NU SUNT ALTCEVA DECÂT

O PATĂ DE SÂNGE

CARE VORBEŞTE.”

Jos, e trecută semnătura marelui poet. Peste ea, o pată mare gri, înecăcioasă. Aici doarme Nichita, uitatul.

Am citit undeva despre Nichita şi plopul său de la geam, Gică, căruia îi vorbea. Constanţa Buzea scria: „Să ai un plop în care să te sui,/ Un turn al păsărilor fără pui,/ Tăcut, ori vesel, după cum amâi/ Lumina frunzei care naşte-ntâi”. (Un plop). Eu nu am niciun plop. Decât un pui de porumbel, despre care nu ştiu dacă va putea să zboare vreodată. Are un picior sucit şi se târăşte. Dar e foarte blând. În fiecare dimineaţă îi spăl picioruşele şi i le masez. Mama sa vine şi-şi deschide ciocul, ca el să se hrănească. El se repede lacom şi privindu-i am impresia că dansează. Pui lângă mamă. Cu el vorbesc. „Şi eu sunt schingiuită ca tine”, îi spun. Şi el pare să mă înţeleagă, că-l văd clipind din ochişori, de parcă ar sta pe gânduri. Ca omul.

Porumbelul meu… a dispărut. L-am căutat jos, prin iarbă, dar nu l-am găsit. O vecină în vârstă mi-a zis că văzuse într-o zi dând târcoale o pasăre rea, o coţofană. Chiar eu am văzut în ianuarie, lângă coafor, înainte să ningă, un uliu ce mânca dintr-un stârv. O moviliţă uşoară de fulgi se formase în jurul lui. Se apleca şi ciugulea cu nepăsare. Strada mi s-a părut mai mohorâtă şi mai gri, ca un şoarece prelung la pândă. Cineva mătura trotuarul, dus pe gânduri. Totul părea curat şi gol.

A murit, ştiu sigur că a murit. I-am visat într-o noapte fantoma. Mi s-a arătat umbra violetă a unui porumbel, însă, în loc să zboare în sus, către cer, o forţă l-a tras spre pământ. Locul lui de la geam a rămas pustiu în lumina arzătoare a soarelui. L-am iubit, am iubit acel suflet.

(fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)