Cămaşă nouă pentru suflet (I)

         În anul 2000, după ce am strâns din dinţi vreo patru ani, am reuşit să-mi cumpăr un apartament micuţ. Înainte să-l am, visam să am şi o cămăruţă, cam cât e holul, un loc în care să mă întind sau măcar să stau în picioare, dar să fie al meu.

         M-am dus să-l văd cu o fată de la agenţie. Mi-a arătat de la geam şcoala, îmi vorbea de grădiniţă. Nu era cazul. O plapumă galbenă, veche zăcea pe cadă. Chiuveta din bucătărie era din fontă, prinsă de perete. Părea o antichitate. Tocurile ferestrelor erau ondulate. Când ploua, puneam o cârpă să nu-mi intre ploaia în casă. Dar chiar şi aşa, eram fericită. Secretara de la birou a venit să-l vadă. Mi-a adus o pungă cu sare.
– Să ai belşug şi să fii fericită, Cristina, cum nu se termină sarea din casă! mi-a urat ea.
Fiul meu s-a pregătit îndelung pentru această schimbare. Din ditamai mormanul de jucării, şi-a ales pentru Bucureşti doar maşinuţele primite de la o rudă din Italia.
– Pot să aşez şi eu, mami, maşinuţele astea aici? mi-a zis el, ducându-se aţă spre bibliotecă.
– Poţi să le pui unde vrei, e casa noastră, i-am răspuns eu şi m-am oprit puţin să-mi trag sufletul, de parcă parcurgeam toţi anii cât stătusem cu viaţa într-o valiză, într-o singură clipă.

          După moartea mamei, m-am apropiat sufleteşte mai mult de tata şi purtam cu el fel de fel de discuţii, căutând să-mi cunosc mai bine părintele rămas. A mai trăit nouă ani şi a murit de cancer gastric. Ultimul an şi jumătate a locuit în apartamentul meu micuţ din Bucureşti.

          Când l-am luat la mine, i-am dat iapa unei prietene. Iapa trebuia potcovită, aşa că i-am dat şi bani pentru potcoave. A ţinut-o un timp şi a vândut-o unor italieni. Sărmana Leana! Am scris odată despre ea:

        – Şi cum mai te cheamă, mamă?
– Geta, spun eu, apăsat, ştiind dinainte ce are să-mi zică.
– Aha, ca pe iapa lui nea Ilie Lulea!
Dau să mă încrunt, dar muşchii feţei nu mă ajută. La ce bun, aşa e la noi în Teleorman, oamenii pun nume de fete, iepelor.
Pe-a noastră a chemat-o Leana. Când a cumpărat-o tata de la un om din Răsuceni, omului aceluia aproape că nu-i venea s-o dea, dar mai avea încă doi şi trebuia să vândă unul, erau prea mulţi şi greu de ţinut. S-a despărţit greu de ea şi i-a dat animalul tatălui meu, cu tot cu nume.
Era blândă Leana, „nepotu’ îi trece pe sub burtă”, le spunea tata oamenilor. Şi vrednică, nu te lăsa la greu. Când era deal, odată se încorda şi-şi ducea capul spre piept, trăgând continuu. Eu nu puteam să stau în căruţă, coboram înainte să înceapă dealul şi împingeam şi eu.
Cel mai mult îmi plăcea că nu suporta ca tata să vină băut lângă ea. Scutura capul ca fata mare când nu stă la pupat. Mama, aşa era ea, cu vorbe şi pilde vechi, îmi spunea că oamenii sunt mari în ochii cailor, că ei ne văd mari, ca să se teamă şi să asculte…
Acest cal mă ducea mereu până la Drăgăneşti. Îmi pupam părinţii şi fiul, apoi ţineam drumul Bucureştiului. Îi urmăream cu ochii cât puteam. Mergeau spre pădure, Leana fluturându-şi coama, şi-odată se făceau mici, până nu-i mai vedeam deloc…
I-am închinat un poem Leanei, atât am mai putut să fac. O fi şi ea în cer, acolo merg toate sufletele, nu?

Calul de plug

Aram palma de loc din capul viei
şi calul nostru se învârtea,
tăind brazdele scurte şi negre,
cu dinţii lui parcă ara.

Tata ţinea cu grijă de plug
ca şi cum pământul îi despica din palme,
vântul bătea dinspre balta tivită
cu stuf ars pe poale.

Eu ţineam căpăstrul bine, dar calul nu părea să fugă,
când nu mai putea, mi se uita
în ochi c-o rugă.

Priveam iapa cum ară în spumă
pământul negru din ochii mei
şi i-aş fi luat cu drag povara,
să fi fost eu cal , în locul ei…

          Într-o zi, măturam. Tata stătea într-un capăt al canapelei, slab, slab şi alb la faţă, fără sânge în obraz. Mă gândeam: „Ce viaţă! Stai şi îţi aştepţi sfârşitul, moartea e la colţ şi te pândeşte, iar tu doar aştepţi, nu poţi să faci nimic, nu poţi să schimbi nimic…”

        – Tată, ţi-e frică de moarte? m-am trezit eu gândind cu voce tare.

        – Nu, tată. Sufletul iese uşor, e ca un abur, caşti gura şi-ţi iese… Mă gândesc, eu – când voi muri – am să-mi recunosc tatăl pe lumea cealaltă, că nu mai ştiu cum arăta, nu am avut nicio poză, eram mic la moartea lui şi l-am uitat…

        – Ba da, o să-l recunoşti, am citit despre asta, îţi vei recunoaşte toţi strămoşii, l-am încurajat eu. Totul va fi la nivel mental.

        Mi-a zâmbit şi a rămas pe gânduri.

        – Tată, când vei fi în cer, să mă ajuţi şi pe mine, l-am rugat eu.

        – Te ajut, tată, cum să nu te ajut, mi-a promis el şi mi-a întins mâna.

        I-am strâns mâna şi în clipa aceea am făcut legământul. Tată, îţi mulţumesc!

 (fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)

(foto din arhiva personală)