Cristina Crețu 
Am avut norocul ăsta, să-i zicem noroc:
Am stat la masă cu oameni bogați,
Am stat lângă ei și le-am ascultat limba,
Cuvintele lor, cuțite ascuțite la țintă.
Cel mai simpatic a fost un Sisif
Care mai înainte fusese strungar –
Dar nu se lăsase,
Muncise pe brânci la seral
Și ajunsese director.
Odată, în China, am mers neîntrerupt cu trenul 23 de ore cu directorii.
Ni s-au dat paturi, nu scaune.
Directorul mare a zis:
„Vreau un scaun, dau și patru sute de euro pentru un scaun!”
Mie îmi suna „Dau un regat pentru un cal!” și, brusc,
Mi s-a făcut frică.
„Tu crezi că sunt mic?”, m-a întrebat verde-n față.
Și, dintr-odată, nu l-am mai recunoscut:
I se lungiseră picioarele și capul îi atingea plafonul,
Iar ochii, cât două ecrane, mă urmăreau.
Asta înseamnă să ai bani, m-am gândit,
Vine o zi când mergi timp îndelungat cu trenul,
Vine o zi și primeșți doar un pat cu pernă și cearșaf,
Desigur că vei fi un om chinuit,
Trebuie să stai culcat cum stau morții,
Și-n timpul ăsta pierzi atâtea peisaje sau ce poți privi printr-o fereastră,
Oboseșți, fără îndoială,
Drumul lung începe să te schimbe,
(Se poate chiar să-l omori pe cel care ai fost).
Cel mai bine e să nu ai ce să dai,
Și atunci ai capul limpede,
Accepți ziua cu tot ce vine
Și rezișți.
Când te întorci acasă, intri pe ușă și-ți spui
„Acesta mi-e regatul!”,
Te cuibăreșți în patul tău mic,
Îți pui capul frumos pe pernă
Și nu mai trebuie să rabzi nimic,
Adormi și visezi cai și jăratic.
