Cristina Crețu 
Marin Ciulei era un om mic de statură, subţire şi frumos la faţă. Ochii săi negri scăpărau scântei, parcă erau ochii unui animal de pradă. Porecla o căpătase bunicul său venit din Ardeal, aciuat pe malul Câlniştei, pe pământul primit prin Legea rurală din 1864.
Într-o noapte, mergând la furat, căzuse într-un ciulin şi aşa le-a mers numele. Cultivau legume pe pământul primit şi nu se dădeau în lături de la furtişaguri. Erau oameni aprigi la mânie şi duri ca o stâncă. Caii lor erau mărunţi, aduşi de la munte, inimoşi şi iuţi ca săgeata.
Când ieşea noaptea la furat, Marin Ciulei lăsa porţile deschise, ca la întoarcere, să i se piardă urma, iar hoţul neprins e negustor cinstit. Într-o iarnă, furase un cal de la un ţigan. Acesta l-a recunoscut şi i-a zis că-l va da pe mâna jandarmilor. S-au certat crunt.
Într-o noapte, ce s-a gândit Marin să facă, a luat capra din bătătură, s-a dus cu ea la geamul omului chiar la miezul nopţii şi strângând capra care zbiera speriată, a zis cu vocea schimbată:
– Te împaci cu Marin Ciulei?
Ţiganul, crezând că era necuratul, a răspuns:
– Mă împac, românico, mă împac…
Aveau un mânzuleţ la grădina de legume. Mânzul se făcuse măricel şi într-o zi a plecat de lângă mă-sa, ce ştia el, era pus pe joacă şi a pus la pământ straturile de legume. Când a venit Marin din sat şi a văzut prăpădul, l-a chemat uşor, a scos cuţitul şi l-a tăiat.
– De ce, Marine, ai tăiat mânzul, ce-ai avut cu el? L-a întrebat frate-său Dumitru.
– Ce era să-i fac, nene, a răspuns Marin, dacă n-a ştiut să meargă pe potecă…
Cârciumile erau rare. Banii erau puţini. Cârciumarul ţinea evidenţa datoriilor pe o tăbliţă de şcoală: „Lăudat – ţuică – 1 + 1 +….; Marin Ciulei – ţuică – 1+1+1… “ etc.
Când mergea la cârciumă, Marin îşi lua cu el un baston cum purtau moşierii, apuca buretele de pe tejghea cu un cui din capătul bastonului şi, când nu îl vedea cârciumarul, se întindea şi ştergea ultima ţuică din dreptul numelui său, apoi se aşeza liniştit la masă. Ceilalţi, chiar dacă îl vedeau, tăceau în front, de frică.
Au mers să fure cai într-o noapte. Unul dintre cai avea un clopot la gât.
– Ce ne facem, Marine, i-au zis ortacii, că are să ne prindă…
– Rezolv eu, a zis Marin. A scos cuţitul şi a tăiat bietul animal, luându-i clopotul…
Nea Ion Roşca, care mi-a povestit aceste lucruri, se născuse în 1929. El îl cunoscuse pe Marin. Se învecinau cu pământurile. Să fi avut vreo şapte-opt ani, când a scos caii pe câmp, să pască. Ca printr-un făcut, aceştia au ajuns pe pământul lui. Când l-a auzit pe Marin ţipând şi înjurând, a apucat să încalece un cal şi a tăiat-o spre Moşteni, în largul câmpului. Marin, după el. Inima îi bătea să-i iasă din piept. Era gata-gata să-l prindă. La un moment dat, uitându-se înapoi, l-a văzut rămas în urmă, iar calul îi căzuse la pământ, secerat: murise sub el, plesnindu-i inima…
– Om rău, taică, fir-ar groapa lui a naibii, nici acum n-am uitat sperietura aia, dacă mă prindea, mă omora.
Marin Ciulei s-a născut în anul 1900 şi a trăit puţin, doar 45 de ani. A fost înmormântat în cimitirul din comuna Botoroaga, judeţul Teleorman.
Oamenii spuneau că în ultimul an al vieţii înnebunise şi colinda uliţele satului şi câmpurile, nechezând precum caii nevinovaţi, răpuşi de mâna sa necruţătoare.
(fragment din volumul „Temple de trei zile”, editura Astralis, 2017)
