Cristina Crețu 
Erau vecini, gard în gard. Casele lor stăteau pe locul lor cuminţi, dar stăpânii lor aveau darul să se împungă în cuvinte ori de câte ori se întâlneau, şi în vremuri bune, şi în vremuri rele. Pe unul dintre ei îl chema Voicu Pârţoi, fusese tâmplar la Steaua şi-şi deschisese un atelier de tâmplărie în Botoroaga. Avea un aer de domn şi gesturi de om trăit la oraş, dar urechile le avea cam mari, cam clăpăuge. Vara, purta pantaloni scurţi, bascheţi, ochelari de soare şi mergea tacticos pe bicicletă. În urma lui, tot pe bicicletă, venea soţia sa, Petruţa. Pentru anii ’60, ofereau tabloul unei familii de străini picate-n sat, de la vreun picnic. Pedalau în acelaşi ritm, iar Voicu, care mergea înainte, semnaliza cu mâna stângă sau dreaptă, atunci când îşi schimba direcţia de mers, exact ca la Bucureşti. Lumea se amuza teribil de amândoi.
Celălalt era Victor Simedre, Vituş, cum îi spunea lumea, mare căluşar la viaţa lui, un om slab şi înalt, cu ochii negri, scânteietori şi mare şugubăţ. Când era tânăr, ajunsese până la Paris cu grupul căluşarilor din Teleorman! Îl şicana mereu pe Voicu Pârţoi, găsind prilej din orice să-l înghiontească în vorbe.
Într-o vreme, nu-şi vorbeau. Trecând cu bicicleta prin faţa curţii lui Vituş, un vânt puternic i-a luat şapca lui Pârţoi de pe cap şi aceasta a căzut în curtea vecinului.
Şi a început căluşul. Deşi nu-şi vorbeau, l-a strigat politicos:
– Victoraş! Victoraş, dragă, eşti drăguţ să-mi dai şi mie şapca?
– Cum?… Cum? s-a prefăcut acesta că nu ştia prea bine despre ce era vorba. Ce să fac eu cu şapca dumitale, să mă şterg la c…r cu ea?!
Şi Pârţoi, care era aşa, mai supărăcios din fire, s-a lipsit de şapcă şi dus a fost.
Altă dată, când îşi vorbeau, se uitau împreună de pe dealul cazanului în vale, de unde venea coana Petruţa cu raţele de la gârlă. Voicu Pârţoi şi-a pus mâna streaşină la ochi, mişcând capul uşor şi căutând o poziţie mai bună de văzut şi l-a întrebat pe Vituş:
– Victoraş, dragă, nu cumva aia, de devale, nu e Petruţa mea?
– Ba da, domn Voicu, i-a răspuns Vituş ducându-şi şi el mâna streaşină la ochi, după găoz, Petruţa dumitale este!…
– Cum, Victoraş, „după găoz”, nu cumva tu ai umblat la găozul Petruţii mele?
Şi iar s-a supărat pe Vituş căluşarul şi nu şi-au mai vorbit o vreme.
Pe dealul cazanului, spre Călugăru, două case stăteau pe locul lor cuminţi, dar stăpânii lor îşi duceau viaţa umplând sacul zilelor cu bile mai mult negre decât albe, ceea ce făcea uşor de înţeles faptul că un căluşar şugubăţ nu se putea înţelege niciodată cu un tâmplar supărăcios, cu aere de orăşean.
