Cristina Crețu 
O amintire veche. Eram în București, în vacanță. De unde, de neunde, strânsesem unsprezece lei, monede. Le pusesem în buzunarul genții de lac. Îmi făcea plăcere să le număr. Erau unsprezece monede de câte un leu. Unsprezece.
Eram în parc împreună cu fratele cel mare. Lume. Deodată, am văzut pe cineva care vindea baloane. Cinci lei unul. Scria ceva pe ele. Mi s-au părut atât de frumoase! Aș fi vrut un balon. L-am rugat pe fratele meu să-mi cumpere unul. Nu mi-a cumpărat. M-am bosumflat. Nu ieșise așa cum voiam. Ne plimbam în gol. Pe o alee, l-am văzut pe „Moacă’’, un băiat de la noi, din vecini. Nu-i știam numele adevărat, pare-mi-se că îl chema Ion, Onică. Mă fugărise de câteva ori, când mă dusesem să-l chem la noi și îl strigasem cu porecla, la poartă, în gura mare.
S-a bucurat mult când l-a întâlnit pe fratele meu. Ușurat, i-a cerut zece lei.
„Nu am la mine, dar stai, poate că are soru-mea. Ia spune, nene, ai bani?’’, m-a întrebat. Nu puteam să mint, ca și acum, am spus direct suma. I-am dat pe toți și, din mâna fratelui meu, monedele au trecut în mâna lui Moacă. A rămas că o să-i dea înapoi la salariu. Toată plimbarea m-am gândit la baloanele acelea frumoase, pe care scria ceva. Niciun copil nu avea un asemenea balon la noi în sat! Le-aș fi stârnit curiozitatea prietenilor mei de joacă și l-aș fi prezentat cu mult mister…
Mai târziu, în clasa a III-a, strânsesem monede într-o sticlă de lapte. Mai mult monede de trei lei. Bunica Leanca mereu îmi dădea o monedă când venea la noi. Restul, tata. Strânsesem 350 de lei. I-am dat pe toți fratelui cel mare, să-și scoată pantofii făcuți pe comandă. Era ginere și își comandase pantofi ca lumea. Erau la pământ cu cheltuielile, cortul, vesela, lăutarii, alte cumpărături și eu devenisem, dintr-odată, importantă. Am putut să ajut. Într-un fel, m-am simțit ca un om mare. Eram în cameră. Fereastra era deschisă. Prin perdea, am auzit-o pe mama: „Cristina are bani!”
Apoi, am ieșit cu sticla de lapte zăngănind.
