Amalgam

M-am trezit devreme, în jur de cinci. Întuneric. Mi-am amintit de drumul către gară, odinioară, când plecam la oraș. Știam fiecare piatră, mergeam ca prin vis, știam curțile care aveau căini și mă dam într-o parte, de teamă să nu mă prindă de picior vreun câine pe sub poartă, până la șosea. E, acum, lumina. Chioram ochii, lăsând în spate peștera întunericului. Case. Cimitirul. Școala veche. Grădinița. Frizeria, cârciuma, magazinul universal, dispensarul. Casele. Râul. Podul. Cantonul luminat. Bariera. O altă plasă de întuneric. Bețe de tutun. Porumb. Case peste linia ferată.  Pălăriile joase ale pomilor. Chioșcul. Gara. Navetiștii și alții ca mine, plecând spre o viață mai bună, spre oraș, dar cât de trist era să-ți vină să numeri stâlpii de telegraf, să vrei să rămâi, dar să trebuiască să pleci întotdeauna, pentru că viața bună era mereu în depărtare, o Fata Morgana, o visai, plăteai un sacrificiu, dădeai ce aveai mai bun în tine, fără să știi că vreodată vin vremuri când nimic nu mai contează și că ai plecat degeaba atunci, cum ar veni.

(foto din arhiva personală)