Cristina Crețu 
Anul trecut, într-o zi de toamnă, așteptam pe cineva la Universitate, să-mi aducă niște reviste. Stăteam rezemată de buza unui suport din ciment, plin cu pământ, cu iarbă crescută deasupra. Soarele mă încălzea. S-a apropiat un domn și mi-a cerut un foc. Nu fumam, dar a mers la sigur. Treceau tineri, mulți tineri.
Mi-au sărit în ochi două fete: una încălțată cu niște cizme închipuind pantofi peste care erau trași niște ciorapi groși, lungi până mai sus de genunchi. Avea două lujere de picioare. Parisul nu e departe. O altă tânără. Îmbrăcată cu o rochie din piele cărămizie, strânsă pe talia subțire. Atât. O eșarfă flutura grațios pe un umăr. Revistele sunt nimic.
Un cuplu de arabi făcând poze. Ea stătea cu spatele înspre Colțea și el o fotografia. Taman se opriseră mașinile la stop. Chiar în dreptul ei, o mașină murdară. Îmi venea să mut cu mâna mașina din cadru.
Pe caldarâm, bucăți de pâine. Câțiva porumbei se ospătau. Aruncau bucățile mari în aer și rămâneau cu puțină pâine în cioc. O firimitură. Din senin, un porumbel l-a înfruntat pe altul. Se loveau cu ciocurile și se împingeau. Am intervenit și i-am despărțit.
S-a apropiat o doamnă în vârstă. Purta ochelari cu lentile mari, verzui. Era îmbrăcată într-un pardesiu de culoarea muștarului. În mână, ținea o geantă mică, din piele, care se închidea cu două sfere argintii. A trecut pe lângă mine și ochii mi-au rămas la geanta cu model din alte vremuri, păstrată frumos și cu delicatețe, și atunci am avut iar senzația cu timpurile care se amestecă. Soarele îi bătea în față, de aceea mi s-a părut că pur și simplu doamna dispărea în lumină.
