Cristina Crețu 
Aprilie cu mantie de vânt rece, care-mi ajunge în oase şi mă alungă. Unde să mă duc? Mai demult, am fost izgonită dintr-un tablou frumos şi am coborât apoi într-o vale a plângerii. Lumea tace în jurul meu, nu se aude nimic, nicio pasăre şi niciun freamăt. Rămâne vântul, pe el îl simt şi atunci ştiu că încă n-am murit, doar că învăţ să trăiesc altfel, cum trăiesc, poate, numai umbrele.
Văd urmele afişului lipit cu scotch de un vecin de la numărul 56. În ianuarie îşi pierduse pisica. A stat întreg până acum câteva zile. Acum au rămas urmele pierderii ei pe scoarţa cenuşie a copacului şi, poate, în sufletul proprietarului. Pierderea cuiva are culoarea gri, ca o cenuşă ce face o crustă, doar tu o scurmi cu gândul că vei revedea jarul.
Astăzi am plâns. Fiul meu mi-a spus că m-a strigat, eu eram aproape de el, eram în casă, dar nu l-am auzit… ,,Tu, mamă, chiar nu mai auzi!”, mi-a zis el cu o voce schimbată. Pesemne, nu-mi pusesem aparatul auditiv. Simt că am obosit, lupta mea nu e cu nimeni, doar că trebuie să învăţ să renunţ la multe lucruri. La foarte multe lucruri. Depind de un buton. Fără el, lumea moare în mine sau poate că eu mor, dar nu-mi dau seama. Stau închisă în casă şi herghelii de gânduri aleargă pe câmpiile arse ale sufletului.
Zilele trecute am cumpărat nişte cărţi vechi. Într-o carte, am găsit un bilet:
,,Sâmbătă, 3.03.79, ora 17.00
Dragă Gigel,
Te-am căutat la ora de mai sus şi nu te-am găsit. Te rog să mă suni la telefon 42.12… (unchiul meu). Nu am învoire decât până la ora 11.00, mâine, 4.03.79, deoarece am sesiune până marţi. Pe 10 martie mă eliberez. Sper să găseşti biletul în seara aceasta. Dacă sunt plecat de la unchiul meu, sunt la restaurant,,Minerva”, lângă Piaţa Romană, la ora 20.00.
Multe salutări,
Bimbi”.
Am citit hârtia îngălbenită şi, brusc, m-am întors în alte vremuri. Ce făceam eu atunci? Eram copil, aveam puţin peste zece ani şi vedeam Bucureştiul în vacanţe. Fratele meu mă lua la întâlnirile cu prietena lui şi mergeam la cinematograf. Am văzut, pe atunci, „Cuibul salamandrelor”. N-am înţeles mare lucru, dar mă bucuram că în timpul filmului mâncam aproape o cutie cu bomboane de ciocolată. Aveam strungăreaţă, eram căpoasă, răsfăţată şi-i spuneam totul mamei. Prietena fratelui meu mă iubea, deoarece eram importantă…
*
Mergând spre piaţă, am văzut un câine bătrân, care abia mergea. Era trist şi împovărat. M-am întristat şi eu. „Grea e bătrâneţea, şi la om, şi la animal!”, mi-am zis în gând. „N-aş vrea să ajung bătrână…”.
O băltoacă mică rămăsese printre copaci şi oglindea cerul. Bătrânul bichon se oprise, îşi trăsese sufletul şi îşi aplecase botul spre bucata de cer. A sorbit cu nesaţ, ca după o mare luptă, până a simţit un fior răzleţ în oasele obosite. Părul lung şi negru i se umpluse de praf, fire de păr neascultătoare îi acopereau ochii sălbăticiţi. Când a vrut să-şi scoată lăbuţele din faţă din băltoacă, acestea nu l-au mai ascultat şi şi-a luat avânt, ca atunci când sărea pe ele odinioară. Dar ce salturi o fi făcut! Câte inimi o fi bucurat!
L-am văzut când abia a sărit peste bolovanii din jurul ochiului de apă. Pornind la drum, spre nicăieri, aproape că s-a şters de gardul blocului lung, în grădina căruia venise primăvara, dar el nu a simţit decât frig, frig şi vânt, din toate părţile, ca atunci când nu te mai vrea nimeni.
*
Bucuriile mele sunt altfel. O porumbiţă şi-a ales drept loc pentru cuibul viitorului ei puişor, unde putea ea mai bine, sus, pe dulapul din bucătărie, pe o pungă cu făină de la ţară. Drept în mijloc şi-a aşezat oul, ca pe un dar de preţ. O văzusem acum câteva zile, zbura bezmetică şi se prinsese cu picioruşele roşii de perdea.
Am dat-o afară, nu ştiam de oul Fabergé. Apoi au venit amândoi, porumbelul şi porumbiţa, el cu o crenguţă în cioc, parcă îmi cerea pace. Am pus oul la geam, afară, pe o bucată de material, dar nu s-au uitat la el, dădeau din aripi şi erau neliniştiţi. Câtă grijă pe ei, sărmanii! Am dus iute oul înapoi pe punga neagră şi porumbiţa a venit şi s-a rotit în jurul lui, apoi l-a îmbrăţişat cu aripile şi s-a lăsat ca-ntr-o plutire lină. El s-a dus în înaltul cerului, în frig şi în ploaie.
Las fereastra larg deschisă când văd că vine la geam, atunci ea iese şi el păstrează oul cald. Porumbiţa e cuminte, noi ne comportăm ca şi înainte, numai că simţim că doi ochi ne privesc de sus cu iubire.
E Joia Verde şi e atât de frig. A trecut Paştele şi zici că vine Crăciunul. Meteorologii spun că vor fi minus două grade Celsius sâmbătă, în Bucureşti. E noapte şi ninge. Primăvară şi iarnă. Flori îngheţate, iarbă învinsă, seve rănite. Roata vremii merge înapoi. Acum înţeleg de ce porumbiţa nu a vrut să rămână afară! Stă la căldură, cu ochii mijiţi, într-o lungă visare. Aşteptăm puiul, de parcă ne va schimba tuturor vieţile…
(fragment din „O carte pentru primăvara mea’’, ed. Eikon, 2017)
