Cristina Crețu 
Degeaba, nu mai am mamă!
Acest gând mă arde ori de câte ori simt nevoia să împărtășesc o tristețe sau o bucurie cu ea. În restul timpului, mă iau cu treburi, cine știe ce mai fac, dar adevărul e acesta: nu mai am mamă!
Mâine, pe 22 iulie, se împlinesc douăzeci de ani de când a plecat.
Aceste rânduri sunt pentru mama.
Mama nu a văzut marea niciodată. A murit și nu a văzut-o. Ea a văzut Bucureștiul.
În vremea copilăriei sale, oamenii din sat mergeau cu căruțele până în Piața Rahova din București să vândă făină domnilor. Trebuia să ai făină bună. Câte o cucoană lua doar un kilogram, mergea acasă să o încerce pregătind repede ceva, apoi se întorcea și cumpăra o cantitate mai mare. Veneai des, te cunoștea lumea. Aveai marfă bună, o vindeai repede.
Îmi povestea că odată, când a fost la piață, când încă nu se măritase, era îmbrăcată cu un pardesiu bordo, cu guler. „Ce frumos era pardesiul acela!”, își amintea. Eu o puneam să-l descrie și mi-o imaginam pe mama tânără. Și nu știu de ce, mi-aș fi dorit să aibă o viață mai frumoasă, să fi rămas în oraș, dar acest lucru însemna să nu mă mai nască pe mine. Mama vorbea și eu o vedeam tânără cu ochii minții. Eram copil când am văzut prima dată marea, dar m-am chinuit să i-o descriu cum am putut eu mai bine.
Mama a văzut marea prin ochii mei și a trăit cum a putut…
