Antologia Podul, apărută în anul 2000 la Editura Cartea Românească, includea şi o povestire, Muzeul lăuntric, reprodusă, cu câţiva ani mai devreme, într-o publicație literară. Am preluat titlul povestirii ca titlu al rubricii de faţă şi acum cred că a venit vremea să intrăm în poveste. Ţi-o voi spune pe parcursul câtorva episoade. Ai grijă pe unde calci, pe alocuri terenul e minat! Titlul de astăzi, Citisem mult, râsul mă părăsise,/ Viața nu mă mai iubea deloc, a reprezentat în versiunea din Podul mottoul povestirii.
***
„În toamna lui 1983, am ajuns în sfârşit un biet dascăl de ţară şi, cu asta, visurile părinţilor mei privitoare la destinul pe care-l aveam de împlinit s-au încheiat. Tocmai bine, i-am lăsat să creadă că nu mai trebuie să se ocupe de mine şi că de-acum pot umbla pe picioarele mele, deci ei să fie liniştiţi, mă descurc de unul singur.
În satul în care veneam ca profesor mi s-a repartizat un apartament într-unul dintre cele două blocuri împlântate ca două animale în agonie lângă clădirea primăriei. Aici locuiau încă vreo zece ca mine, venetici pe care satul nu i-a privit altfel vreodată. Am devenit chiriaş principal, singur stăpân peste două încăperi pe care nu le-am populat vreodată cu altceva în afara hârtiilor pe care le-am scris. A fost prima şi ultima oară când am avut casa mea.
În toamna anului următor, a apărut în localitate tot unul ca mine şi mi-au zis: domnu’ Pop, vă ajunge o cameră, vrem să vă dăm un subchiriaş, pe profesorul Mircea Zubaşcu, o să predea de anul ăsta geografia, dumneavoastră rămâneţi chiriaş principal. Să fii chiriaş principal era o mare onoare, tu plăteai toate taxele, tu dădeai seamă pentru toate belelele, dar eu n-aveam ce face cu atâta spaţiu, două camere goale sunt două singurătăţi, aşa că Mircea Zubaşcu s-a mutat într-una dintre ele.
Nu-mi mai aduc aminte decât de iernile pe care le-am dus împreună, de gerul cumplit din ’84-’85 şi ’85-’86 care a îngheţat apartamentul întreg, cu toată ţevăraia, de prin octombrie până spre mijlocul lui aprilie – ca să poţi face focul în sobă două luni de zile, trebuia să-ţi cumperi lemne din salariul pe trei, ori noi nu ştiam face treaba asta.
După patru după-amiaza, satul se scufunda în întuneric, curentul se lua câte zece ore pe zi şi se dădea abia spre miezul nopţii, nu găseai lumânări nici acasă la popa, aşa că o luam spre birt, ei aveau lampă, şi o lungeam acolo cât se putea. Când reveneam la «apartament», se putea dormi şi fără foc. Mă rog, pe vremea aia şi votca era mai ieftină decât acum, te puteai încălzi seară de seară.
Mircea era mai nepăsător ca mine la asemenea probleme: îşi lua cu el geanta cu cărţi şi citea în orice loc, oricât de zgomotoşi erau cei din jur; pe vremea aceea, eu însumi scriam zi şi noapte, puteam sta ceasuri întregi aplecat peste hârtii, ziceam că scrisul poate fi un lucru bun. Dar tot pe vremea aceea aveam impresia că Mircea citise toate cărţile şi nu-mi puteam birui faţă de el decât rareori stânjeneala. De aceea vorbeam rar despre nenorocitele mele de versuri, iar el – cu atât mai rar despre lecturile lui.”
Imagine de pe andreeastanciu.wordpress.com